STUDIU ASUPRA SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

CUPRINSUL LUCRĂRII

CAPITOLUL                                                                                                   PAGINA

1. Consideraţii generale. Concepte privind protecţia socială 2
2. Necesitatea, conţinutul şi rolul protecţiei şi asigurărilor sociale 3
3. Protecţia socială în România ante-decembristă 6
4. Sistemul de protecţie socială din România – Comparaţie globalizată 9
5. Politicile macroeconomice – Influenţa asupra sistemului de protecţie
   socială din România 10
6. Sărăcia – Măsurare şi coordonate în România 16
7. Contextul şomajului în România 18
8. Şomajul în România 21
9. Consturile protecţiei sociale, realitatea societăţii româneşti în
   perspectiva aderării la Uniunea Europeană 29
10. Recrutare, încadrare, promovare, gestionare a resurselor 34
11. Concluzii ale studiului 42

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL l

CONSIDERAŢII GENERALE. CONCEPTE PRIVIND PROTECŢIA SOCIALĂ

Intr-un stat democratic, protecţia socială reprezintă un element fundamental al politicilor statale, deoarece prin punerea în aplicare se realizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca „riscuri sociale” asupra nivelului de trai al populaţiei.

Cu rădăcini în antichitate, prin includerea elementelor de protecţie în Dreptul Roman, remarcăm apariţia primelor forme de asistenţă socială în secolele 13 şi 14, când în jurul mănăstirilor au fost construite aşezăminte de asistenţă socială pentru săraci, bătrâni şi bolnavi.

Primele forme de protecţie socială au apărut la începutul secolului 19 şi s-au referit la măsuri de asigurare socială; la acestea s-au adăugat cu timpul şi elemente de asistenţă socială, ambele forme căpătând denumirea de „securitate socială”. Acest termen a fost utilizat pentru prima oară de instituţiile create în SUA, odată cu adoptarea Legii securităţii sociale din 1935, care cuprindea reglementări cu privire la prevenirea riscului pentru bătrâneţe, moarte, handicap şi şomaj.

Conceptul de protecţie socială a fost prima oară introdus de către John K. Galbraith şi defineşte politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populaţiei, prin măsuri ce urmăresc alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. El consideră ca fiind cea mai urgentă măsură „prevederea dreptului celor care nu-şi pot găsi un loc de muncă de a avea un venit garantat sau alternativ”.

Ca element de drept internaţional, Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat în anul 1952 ( Convenţia nr. 102 ) termenul de „securitate socială” cuprinzând ca elemente complementare asigurările sociale şi asistenţa socială.

In prezent acţiunile de protecţie socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea şi educaţia, cultura, condiţiile de odihnă şi recreere, mediul social-politic, într-un cuvânt, condiţiile sociale de trai.

 

CAPITOLUL 2

NECESITATEA, CONŢINUTUL SI ROLUL PROTECŢIEI SI ASIGURĂRILOR SOCIALE

Protecţia socială este concepută pentru asigurarea unui standard de viaţă de bază pentru toţi oamenii, indiferent de mijloacele de care aceştia dispun.

Există mai multe categorii de persoane care cer protecţia socială: protecţia şomerilor, protecţia handicapaţilor, protecţia copilului şi a tinerilor, protecţia socială complementară ( protecţia socială în caz de deces, incapacitatea de muncă, boala profesională ).

Condiţiile concrete şi nevoile diferite care se cer acoperite fac ca şi modalităţile de realizare a protecţiei sociale să fie diferite. Astfel, programele se bazează pe premise diferenţiate în cazul asigurărilor sociale-destinate acoperirii unor nevoi personale ca urmare a pierderii temporare sau definitive a capacităţii de muncă-sau în cazul protecţiei lucrătorului la locul de muncă-mediu, condiţii de muncă- nevoi care se transferă asupra costurilor de producţie şi a căror satisfacere este inclusă în preţul produsului.

Obiectivele reformei în domeniul asistenţei sociale, adică în domeniul susţinut material de stat, sunt astfel formulate şi fundamentate încât să se poată asigura realizarea restabilirii sau menţinerii unor echilibre între sectorul public şi cel privat, între protecţie şi autoprotecţie, între nevoi şi resurse, între dezvoltarea umană a generaţiei prezente şi cea a generaţiilor viitoare.

Asistenţa socială este mecanismul principal prin care societatea intervine pentru a preveni, limita sau înlătura efectele negative ale evenimentelor care se produc asupra persoanelor sau grupurilor vulnerabile, fără voia acestora sau sunt prea puţin influenţate de acestea.

Obiectivul principal al protecţiei sociale îl constituie diminuarea sau chiar înlăturarea consecinţelor unor riscuri asupra mediului şi nivelului de trai ale unor segmente ale populaţiei.

In fundamentarea şi promovarea politicii sociale sunt considerate următoarele principii:

• protecţia demnităţii umane;
• eliminarea oricărei forme de discriminare în întreaga politică
  de protecţie socială;
• promovarea parteneriatului social ca mijloc de control şi
  eficientizare a tuturor măsurilor de politică şi de protecţie
  socială;
• flexibilitatea, respectiv  adaptarea  măsurilor  de  protecţie
  socială la necesităţile reale ale grupurilor şi persoanelor;
• orientarea obiectivelor şi măsurilor de politică şi protecţie
  socială în  direcţia  capacitării,   mobilizării   şi  participării
  tuturor forţelor sociale la relansarea creşterii economice,
  munca fiind prima sursă a bunăstării şi libertăţii individului,
  sursa cea mai stabilă a sănătăţii economiei;
• descentralizarea treptată a protecţiei sociale  şi  odată cu
  aceasta,  angrenarea în  activitatea de  protecţie  socială  a agenţilor economici, unităţilor administraţiei publice locale, a instituţilor guvernamentale şi organizaţiilor neguvernamentale, societăţilor de caritate şi persoanelor fizice, prin contribuţii materiale, financiare şi sociale ale acestora într-un cadru legal adecvat.

Diversitatea şi cuantumul prestaţilor şi serviciilor sociale sunt condiţionate însă de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea construirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire în ceea ce priveşte formarea personalului şi informatizarea activităţilor.

Programele de protecţie socială, administrate de stat, sunt finanţate pe principiul repartiţiei, compensaţiei între generaţii, de resurse obţinute din contribuţii, impozite şi taxe, pe baza principiului responsabilităţii colective.

România şi-a însuşit obiectivul politicilor sociale pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor şi principiilor următoare;

• Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga
  existenţa printr-o muncă liber aleasă;
• Toţi lucrătorii au dreptul la condiţii de muncă echitabile;
• Toţi lucrătorii au dreptul la securitate şi igienă în muncă;
• Toţi lucrătorii au dreptul la o remuneraţie echitabilă care
  să le asigure,  lor şi  familiilor lor,  un nivel  de viaţă
  satisfăcător;
• Toţi lucrătorii şi patronii au dreptul de a se asocia liber în
  cadrul unor asociaţii naţionale sau internaţionale pentru
  apărarea intereselor economice şi sociale ; Toţi lucrătorii  şi patronii  au dreptul  de a negocia în
  colectiv

6)  Copiii şi adolescenţii au dreptul la o protecţie socială
contra pericolelor fizice şi morale la care sunt expusi

7)  Lucrătoarele, în caz de maternitate, şi celelalte lucrătoare,
în cazul în care acest lucru este necesar, au dreptul la o
protecţie specială în muncă;

8)  Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de
orientare profesională în scopul de a ajuta să aleagă o
profesiune    conform    aptitudinilor    sale    personale    şi
propriilor interese;

 

9)   Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare
de pregătire profesionala

 

10)  Orice  persoană  are  dreptul   de   a  beneficia  de  toate
măsurile care să-i permită să se bucure de cea mai bună
stare de sănătate pe care ea o poate atinge;

 

• Toţi lucrătorii   şi   membrii   familiilor   îndreptăţite   au
  dreptul la securitate socială;
• Orice persoană lipsită de resurse suficiente are dreptul la
  asistenţă socială şi medicală;
• Orice persoană are dreptul de a beneficia de servicii
  sociale calificate;
• Orice persoană   invalidă   are    dreptul    la   pregătire
  profesională şi socială, indiferent de originea şi natura
  invalidităţii sale;

15) Familia în calitate de celulă fundamentală a societăţii are
dreptul la o protecţie socială, juridică şi economică, de
natură a-i asigura deplina dezvoltare;

16)   Mama şi copilul, independent de situaţia matrimonială şi
de raporturile familiale, au dreptul la protecţie socială şi
economică corespunzătoare;

17) Cetăţenii uneia dintre Părţile contractante au dreptul de a
exercita   pe   teritoriul   unei   alte   Părţi   orice   activitate
lucrativă, pe picior de egalitate cu cetăţenii acesteia din
urmă, sub rezerva restricţiilor bazate pe temeinici raţiuni
cu caracter economic sau social;

Lucrăt orii migranţi ai uneia dintre Părţile contractante şi familiile lor au dreptul la protecţie şi asistenţă pe teritoriul oricărei alte Părţi contractante.

Structura sistemului de protecţie socială din România este complicată de existenţa unor scheme diferite răspunzând aceluiaşi risc social, a unor modalităţi de finanţare şi organizare amestecate, uneori improprii, a unor atribuţii şi responsabilităţi instituţionale suprapuse şi neclare.

Schemele de protecţie socială din România funcţionează pe principiul asigurărilor sociale, scheme non-contributive finanţate de la bugetul statului, scheme de asistenţă socială, precum şi scheme bazate pe finanţarea prin subvenţii de la bugetul de stat a unor bunuri şi servicii gratuite sau cu tarife reduse pentru anumite categorii de populaţie.

Protecţia socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea şi educaţia, cultura, condiţiile de odihnă şi recreere, mediul social-politic, într-un cuvânt, condiţiile sociale de trai. La acestea se adaugă: condiţiile materiale de viaţă (locuinţa şi mediul de locuit; ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă; veniturile şi consumurile); viaţa de familie; respectarea ordinii sociale şi de drept.

In ţara noastră după decembrie 1989, datorită trecerii de la economia planificată la economia de piaţă, s-a impus o reconsiderare a sistemului de protecţie socială.

Constituţia foloseşte şi consacră, conceptul de protecţie socială. Astfel statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutorul de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege.

 

 

 

CAPITOLUL 3

PROTECŢIA SOCIALĂ IN ROMÂNIA ANTE-DECEMBRISTĂ

Ca şi alte sisteme de protecţie socială naţionale, cel din România s-a constituit treptat începând cu primele decenii ale acestui secol, când au fost instituite primele măsuri legislative. Sistemul a fost îmbogăţit, perfecţionat şi reformat oarecum în pas cu evoluţiile în domeniu din ţările dezvoltate, sub influenţă germană şi franceză, în principal. Cu unele particularităţi, o asemenea evoluţie a avut loc şi în anii regimului comunist. România a ieşit din acest regim cu un sistem de protecţie socială care prin construcţia sa poate fi apreciat ca modern. Cu excepţia unor scheme pentru protecţia şomerilor şi săracilor, sistemul românesc cuprindea toate celelalte componente de protecţie a şomerilor, cu unele scheme complementare de protecţie a persoanelor handicapate, a veteranilor de război şi a persoanelor care în vechiul regim au suferit diverse forme de persecuţie politică, precum şi cu recent instituita schemă a ajutorului social, o formă a venitului minim garantat.

Părţile slabe ale vechiului sistem

 

Alături de părţile forte existau şi părţi slabe majore (uneori părţi opuse ale aceleaşi medalii): productivitatea muncii era scăzută; salariile nu erau corelate cu productivitatea, de aici decurgând o serie de consecinţe negative; abordarea şomajului era deficitară; sistemul de negociere a salariilor contribuia la sporirea presiunilor inflaţioniste; angajarea în muncă se concentra în mod excesiv asupra industriei şi a agriculturii; migrarea pe plan internaţional era foarte limitată.

Salarii necorelate cu productivitate

 

O a doua şi – probabil cea mai importantă moştenire negativă care afectează piaţa forţei de muncă o constituie faptul că salariile nu erau corelate cu productivitatea muncii. Acest sistem de stabilire a salariilor acorda o atenşie deosebită compensării diferenţierilor salariale în conformitate cu riscurile de accidentare, cu beneficiile suplimentare, cu

ierarhia  şi  asigurarea funcţiei,  etc.  În  acelaşi  timp,  sistemul  nu  făcea diferenţierile rezultând din investiţia diferită de capital uman.

Guvernele au încercat să stabilească structura salarială ţinând seama de productivitatea marginală imaginară şi de alte criterii precum efortul şi factorii sociali. Chiar primul criteriu nu a putut fi implementat, deoarece preţurile distorsionate făceau imposibilă comensurarea productivităţii. Dacă Guvernul (respectiv ministerul de resort) remarca o penurie, să zicem, de dulgheri şi decidea să le crească salariile (ceea ce nu era uşor, datorită contractelor colective şi rigidităţilor instituţionale, se putea aprecia greşit cu uşurinţă cu privire la elasticitatea disponibilului forţei de muncă şi la receptivitatea lucrătorilor la şansele pregătirii profesionale. In plus, guvernul tindea să subestimeze productivitatea marginală a forţei de muncă calificată şi şcolarizată. Introducerea factorilor sociali alături de criteriile de productivitate în stabilirea salariilor a acutizat, în mod evident, problema .

 

Ca urmare, indiferent de efortul depus în edificarea sa, structura salarială a devenit întâmplătoare şi nu reflecta diferenţele în calificare şi în productivitate. Spre deosebire de situaţia din occident, veniturile mari nu reveneau persoanelor cu calificare înaltă în sensul capitalului uman-medici, jurişti sau contabili-ci, de obicei lucrătorilor manuali de înaltă calificare din sfera materială, industrială.

Scurt istoric privind protecţia socială a şomerilor

 

În lume, primele forme de protecţie socială au apărut la începutul secolului al xix-lea, iar până la cel de-al doilea război mondial, în multe ţări

s-au adoptat măsuri importante privind securitatea socială. În ultimii 50 de ani, sistemele de securitate socială au cunoscut importante evoluţii, ce au fost impuse de nevoia unei „păci sociale”, îndeosebi în perioadele de criză sau depresiune economică precum şi, în unele ţări, în perioadele de tranziţie de la sisteme social- economice de un anumit tip la altele, democratice.

Ca în alte ţări, şi în ţara noastră, au funcţionat birouri de plasare în muncă, încă de la începutul secolului al xix-lea. Iniţial acestea efectuau plasarea în muncă cu plată, apoi sub influenţa Organizaţiei Internaţionale a Muncii care la scurt timp după înfiinţare, a interzis funcţionarea birourilor de plasare în muncă şi în ţara noastră, s-a hotărât orginizarea unui sistem de stat  de asigurare gratuită contra lipsei de lucru. Astfel, birourile de plasare în muncă existente, au trecut sub controlul autorităţilor publice, odată cu adoptarea Legii pentru organizarea plasării în muncă din 30 septembrie 1921.

 

 

Pe baza acestei legi, s-au desfiinţat birourile de plasare cu plată şi au fost înfiinţate oficiile de plasare comunale, judeţene sau regionale. Ele aveau următoarele atrbuţii: de a primi, aduna şi clasa cererile şi ofertele de lucru; de a face plasarea braţelor la nevoile producţiunii; de a cunoaşte în orice moment piaţa muncii şi de a propune măsuri pentru prevenirea şi combaterea lipsei de lucru sau de lucrători.

Oficiile de plasare au funcţionat până în anul 1950, când au fost înlocuite cu un organism nou – Direcţia generală a rezervelor de muncă. Acest organ de stat depindea de guvern şi avea printre alte atribuţii: a) recrutarea de forţă de muncă disponibilă din judeţe şi redistribuirea ei la întreprinderile care se construiau şi la şantierele de construcţii pentru lucrări publice; b) pregătirea de muncitori calificaţi într-un sistem de şcoli profesionale cu durata de 2-3 ani şi prin calificare de scurtă durată de 6 luni; c) înlesnirea încadrării în muncă a persoanelor ce căutau de lucru. Marea majoritate a solicitanţilor care se adresau acestor birouri de recrutare şi repartizare a forţei de muncă, o constituiau personalul casnic.

În perioada imediat următoare, în ţara noastră au fost în vigoare mai multe hotărâri de guvern care conţineau dispoziţii referitoare la recrutarea şi repartizarea organizată a muncitorilor.

 

CAPITOLUL 4

SISTEMUL DE PROTECŢIE SOCIALĂ DIN ROMÂNIA –COMPARAŢIE GLOBALIZATĂ

Problemele protecţiei sociale, cu care se confruntă în prezent toate ţările, o preocupare aparte pentru statele aflate în tranziţie, în general, şi pentru ţara noastră, în special. Aceasta, în contextul în, care ne confruntăm cu inexistenţa unui model de tranziţie a societăţii de la o formă social-economică bazată pe un sistem de organizare şi conducere socială şi economică autoritară la un sistem bazat pe autonomizarea relaţiilor şi a agenţilor şi funcţionarea economiei pe principiile cererii şi ofertei.

Mobilizarea resurselor-resurse menite să sprijine politica activă în domeniul forţei de muncă pot să provină atât din sectorul de stat, cât şi din cel particular, deşi la începutul tranziţiei acestuia din urmă îi revine un rol foarte limitat în domeniul finanţării.

Finanţarea privată nu constituie o raritate în ţările cu economie de

piaţă. În Japonia realocarea forţei de muncă se face în cea mai mare măsură prin eforturile financiare ale firmelor particulare, în industria americană constructoare de autovehicule, membrii sindicatului din ramură (United Auto Workers) care urmează a fi concediaţi au dreptul-prin contractul de muncă să fie recalificaţi în prealabil pe cheltuiala firmei. Mai recent, contractul colectiv negociat şi semnat cu toate cele trei mari firme producătoare de autovehicule stabileşte programe de susţinere a veniturilor care asigură membrilor de sindicat plata de ajutoare de şomaj foarte propiate de nivelul salariului pe toată durata contractului. Se poate argumenta că firmele private vor asigura pe salariaţii lor contra riscurilor de fluctuare a cererii pentru forţa lor de muncă

numai daca firmele , la randul lor , pot sa plaseze aceste riscuriasupra pietei de capital .

 

In Europa Centrală şi de Est asemenea pieţe de capital nu există pentru cea mai mare parte a sectorului privat în formare şi sindicatele ar fi rău sfătuite, în aceste condiţii, să insiste asupra introducerii unor asemenea prevederi în contractele de angajare a forţei de muncă. Oricum, cea mai mare parte a şomajului derivă din disponibilizările din întreprinderile de stat decât din cele private.

Întreprinderile de stat din Europa Centrală şi de Est continuă adesea să sprijine pe lucrătorii concediaţi, permiţându-le să beneficieze în continuare de anumite facilităţi sociale (de exemplu, de locuinţe), iar în Federaţia Rusă chiar prin finanţarea lucrărilor publice care au acceptat să-i angajeze. Dar asemenea activităţi nu sunt desfăşurate în mod sistematic şi, oricum, costurile lor se vor suporta în final de la bugetul de stat.

Finanţarea publică poate fi efectuată în primul rând din impozitarea cu caracter general (Australia, Irlanda şi Polonia) sau din impozitele pe salarii ale patronilor şi salariaţilor (Germania, Ungaria şi România), în cazul impozitelor pe salarii, statul administrează ceea ce reprezintă, în fond, resurse private destinate asigurării de servicii pentru angajarea în muncă, dar include (de obicei) plăţi pentru asigurarea contra şomajului. Pe măsură ce situaţia economică se îmbunătăţeşte, finanţarea ar trebui să se împartă în măsură sporită între bugetul de stat şi între contribuţiile întreprinzătorilor şi ale salariaţilor. (Ungaria a făcut anumiţi paşi în această direcţie, dar cu dificultăţi întrucât restricţii severe bugetare sunt impuse întreprinderilor), în unele cazuri, şi pe măsură ce se ajunge la folosirea integrală a forţei de muncă, ată finanţarea poate fi trecută către patroni şi salariaţi, aşa cum este cazul în Japonia.

CAPITOLUL 5

POLITICILE MACROECONOMICE – INFLUENTA ASUPRA SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ DIN

ROMÂNIA

Politicile macroeconomice de stabilizare şi ajutorare asigură premise pentru promovarea unor obiective sociale concrete şi realiste şi a unor măsuri adecvate atingerii lor, asigurându-se noi forme de protecţie a capitalului uman:

• rezolvarea problemelor   privind    şomajul    provocat    de
  intensificarea proceselor de restructurarea în economie, prin
  promovarea unor programe  de  acţiuni   şi  măsuri pentru
  funcţionarea mai  bună a pieţei  de  muncă,  cu  un  efort
  deosebit    pentru    crearea    de    noi    locuri    de    muncă,
  îmbunătăţirea   sistemului   de   formare   şi   perfecţionare   a
  pregătirii      profesionale,      orientarea      şi      reorientarea
  profesională   a   forţei    de   muncă   tinere    sau   a   celei
  disponibilizate în diverse  sectoare,  sprijinirea dezvoltării
  IMM-urilor, inclusiv prin acordarea de credite din fondul de
  şomaj;
• stimularea cererii de forţă de muncă prin iniţierea unor
  măsuri fiscale care să conducă la creşterea gradului de
  absorbţie a forţei de muncă precum şi cooperării externe în
  vederea lărgirii pieţei forţei de muncă;

–  susţinerea procesului de îmbunătăţire a nivelului de trai a
populaţiei prin sporirea reală a salariilor şi a veniturilor în
concordanţă   cu   creşterea   productivităţii   muncii   şi,   în
general,   a   eficienţei   economice   precum   şi   protejarea
veniturilor   populaţiei    împotriva    inflaţiei    prin    crearea
nivelului salariilor, pensiilor şi altor categorii de venituri în
funcţie de evoluţia preţurilor de consum şi a indicatorilor
activităţii economice;

• echilibrarea nivelului salarial practicat în diferite domenii de
  activitate: sector    bugetar,    regii    autonome,    societăţi
  comerciale care să reflecte gradul de complexitate a muncii
  desfăşurate,   importanţa   muncii   şi   răspunderea   asumată
  potrivit funcţiei îndeplinite;
• îmbunătăţirea formelor   şi   modului   de   direcţionare   a
  sprijinului social, introducerea de noi forme de prestaţii de
  asistenţă socială pentru persoanele şi familiile care temporar
  sau   permanent   de   află   într-o   situaţie   de   risc   social,
  accentuându-se latura preventivă a măsurilor de protecţie
  socială.

 

 

 

 

Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu.

Politicile privind resursele umane şi politicile sociale vor fi construite în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite şi a Codului Social European,  şi vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană şi dezvoltate în Modelul Social

European.

 

Obiectivele prioritare în aceste domenii sunt:

1. Promovarea reformei educaţionale, atât la nivelul de bază, cât şi în învăţământul superior. Modernizarea sistemului de învăţământ se va realiza în acord cu tendinţele manifestate în ţările cele mai avansate, punându-se accentul pe:

• Descentralizarea sistemului naţional de învăţământ;
• Promovarea relaţiei   contractuale   dintre   unităţile   de
  învăţământ şi comunităţile locale;
• Organizarea sistemului de formare  a managerilor din
  învăţământ;
• Dezvoltarea utilizării     tehnologiei     informaţiei     şi
  comunicaţiei în procesul educaţional;
• Extinderea sistemului   naţional   al   învăţământului   la
  distanţă;
• Aplicarea programului naţional de educaţie a adulţilor şi
  a programului „şansa a doua prin educaţie?”;
• Formarea profesională continuă, în acord cu politicile
  similare din Uniunea Europeană;
• Restructurarea finanţării învăţământului.

2. Principalul obiectiv al    strategiei    în    domeniul    sănătăţii    este îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei exprimată prin reducereanumărului de decese evitabile, a frecvenţei şi gravităţii îmbolnăvirilor, asigurându-se:

• Echitatea accesului la servicii şi distribuirea echitabilă a
  poverii economice a finanţării îngrijirilor de sănătate,
  inclusiv libertatea de alegere a prestatorilor de servicii
  medicale;
• Eficienta furnizării serviciilor;
• Corelarea capacităţii de finanţare cu nivelul de dezvoltare
  a economiei;
• Creşterea capacităţii Ministerului Sănătăţii în domeniul
  dezvoltării  politicilor  de  sănătate,   al  reglementării   şi
  controlului acestui sector, reducându-se intervenţia sa în
  administrarea   directă   a   unor   activităţi   şi   instituţii
  prestatoare de servicii medicale.

3 .Reforma socială va asigura:

• Reforma asistenţei sociale prin trecerea de la programe cu
  eligibilitate universală   la   programe    orientate,    către
  categorii specifice ale populaţiei
• Reforma sistemului de pensii, avându-se în vedere:

 

–   restabilirea echităţii inter-generaţii;

–   restabilirea echilibrului financiar al  sistemului public de
pensii;

–   complementarea sistemului actual PAYG reformat cu tipuri
de fonduri de pensii capitalizate, astfel ca: sistemul integrat să fie

sustinabil  din punct de vedere financiar; sistemul să asigure

conservarea valorii reala a contribuţiilor şi a nivelului veniturilor de

inlocuire contractate; fondurile de pensii să contribuie la ameliorarea

fluxurilor de capital în susţinerea creşterii economice.

 

• Politica în domeniul ocupării şi protecţiei şomerilor prin
  deplasarea accentului de la măsurile pasive către cele
  active;
• Armonizarea legislaţiei muncii cu normele din Uniunea
  Europeană, în domeniul relaţiilor de muncă şi al normelor
  de protecţie a muncii;
• Combaterea sărăciei, principalul instrument utilizat fiind cel de ajutor social. Pentru determinarea eligibilităţii familiilor la prestaţii de asistenţă socială, guvernul va fundamenta şi va stabili nivelul venitului minim garantat, diferenţiat în funcţie de condiţiile socio-demografice ale familiilor. Pentru o mai bună aplicare a programului, fondurile destinate acestui scop vor fi asigurate de la buget, iar aplicarea şi monotorizarea programului se va face de către autorităţile locale şi instituţia tripartită abilitată.

Politica angajării forţei de muncă

 

Problemele cheie pe termen scurt ale politicii angajării forţei de muncă sunt: a) dacă guvernul ar trebui să lase ca şomajul să crească brusc, sau dacă nu, b) ce măsuri ar putea să întreprindă pentru a ţine sub control şomajul. Această secţiune a capitolului se adresează în principal la prima întrebare, analizând cu precădere problemele sprijinirii în continuare a întreprinderilor de către guvern.

În fazele timpurii ale tranziţiei, prăbuşirea producţiei era asociată cu o scădere disproporţionată a ocupării forţei de muncă pe termen scurt.

Încercările întreprinderilor de a menţine ocupate locurile de muncă au condus, în multe cazuri, la deficite financiare substanţiale şi în creştere guvernele au tolerat creditarea continuă de către bănci a întreprinderilor insolvabile din punct de vedere financiar şi au amânat adoptarea legilor falimentului. Impunerea fără discriminare a unor restricţii bugetare severe şi falimentarea întreprinderilor insolvabile conduc la pierderea masivă a locurilor de muncă. Deşi creştea rapid, sectorul privat era prea mic la început pentru a putea să asigure noi locuri de muncă în măsura solicitărilor.

Spre deosebirea de situaţia legată de controlul salariilor, unde măsurile adoptate erau explicite, politica angajării forţei de muncă a îmbrăcat forma unui compromis incomod între a) obiectivul explicit al sistării sprijinului financiar al întreprinderilor de stat care înregistrau deficite şi b) presiunea politică vizând evitarea concedierilor masive şi a şomajului pe scară largă. Părerile exprimate de experţi – privaţi sau oficiali – au pledat în favoarea impunerii unor restricţii bugetare severe faţă de firmele cu niveluri înalte de şomaj – dacă asemenea cazuri apar – printr-un mix de politici active pe piaţa forţei muncă şi în sfera asigurărilor sociale.

Un al doilea obiectiv al politicii veniturilor 1-a constituit menţinerea la un nivel controlat al salariilor pentru îmbunătăţirea competivităţii, prin aceasta, de menţinere a angajării în muncă. Politicile veniturilor au o serie de efecte alocative şi distributive, în măsura în care ele afectează stabilirea nivelului salariilor, ele exercită o anumită presiune asupra repartiţiei salariale aceasta previne, sau cel puţin încetineşte apariţia diferenţierilor salariale ca ghid al deciziilor cu privire la alocarea resurselor pe piaţa de muncă, astfel se atenuează creşterea şomajului şi, prin aceasta, poate să contribuie la stăpânirea uneia dintre cele mai importante cauze ale sărăcirii populaţiei.

Abordarea foarte atentă a liberalizării salariale şi adoptarea unor restricţii bugetare dure pentru firmele de stat în primii ani ai reformelor reflectă moştenirea de la economia planificată. Eficienţa pe piaţa forţei de muncă cere nu numai liberalizarea deciziilor cu privire la salarii şi angajarea în muncă, dar şi infrastructura instituţională a unei pieţe libere. Aceasta presupune proprietatea privată şi pieţe competitive pentru produse, capital, forţe de muncă între diferiţi întreprinzători, ocupaţii şi localităţi. Piaţa competitivă a forţei de muncă este caracterizată prin absenţa intervenţiei guvernamentale în stabilirea salariilor sau în deciziile cu privire la încadrarea în muncă, dar din culise, cum s-ar zice, guvernul are răspunderea să susţină drepturile de proprietate privată şi de exercitare a concurenţei.

 

Aşa cum s-a menţionat, moştenirile din economiile Europei Centrale şi de Est sunt foarte diferite. Absenţa proprietăţii private făcea ca întreprinderile să nu fie confruntate cu stimulente vizând minimizarea costurilor sub aspectul salariilor sau al deciziilor privind angajarea forţei de muncă. Concentrarea industriei înseamnă că liberalizarea preţurilor şi a salariilor oferă şanse de a exploata puterea monopolistă. Absenţa pieţelor de capital atestă faptul că nu există nici o bază pentru decizii investiţionale eficiente pentru firme sau pentru lucrători. Şi există restricţii în calea mobilităţii forţei de muncă. O componentă esenţială a politicii forţei de

muncă constă, prin urmare, în politici structurale menite să stabilească instituţiile şi cadrul legal necesar pentru o viaţă eficientă a forţei de muncă. Parţial, aceasta depinde de progresul general al reformelor: extinzând sectorul particular prin privatizarea întreprinderilor existente, capacitând şi încurajând noi acţiuni antreprenoriale, crearea de pieţe de capital şi deschizând calea concurenţei în domeniul pieţei produselor, de exemplu, prin liberalizarea comerţului. Sub termenii mai specifici ai pieţei forţei de muncă, aceasta presupune înlăturarea impedimentelor din calea mobilităţi forţei de muncă precum permisele de rezidenţă sau beneficiile sociale legate de angajarea în muncă, lichidarea restricţiilor administrative (de exemplu, în ceea ce priveşte auto-angajarea) şi introducerea legislaţiei care defineşte drepturile lucrătorilor, ale patronilor şi ale sindicatelor, precum şi rolul guvernului în contextul economiei de piaţă.

Astfel strategia politică are două aspecte:

• Pe termen scurt, preocuparea principală o constituie managmentul
  salariilor şi a angajării forţei de muncă în absenţa infrastructurii
  unei economii de piaţă (în principal o chestiune de stabilizare
  macroeconomică).
• Pe termen   lung,   obiectivul   principal   îl   constituie   reforma
  instituţională.

Menţinerea echilibrului macroeconomic

 

 

Stabilizarea macroeconomică este analizată în mod util sub aspectul salariilor şi a politicii veniturilor (preţul forţei de muncă) şi a politicii de angajare a forţei de muncă.

Politica salariilor şi a veniturilor

Politicile   cu  privire   la   salarii   şi   venituri   urmăresc   restrângerea salariilor absolute, preferabil fără afectarea inutilă a salariilor relative.

Limitarea salariilor absolute

Toate ţările din Europa Centrală şi de Est au menţinut controlul asupra salariilor pentru a le menţine la valoarea absolută, în ciuda performanţelor deprimante ale politicilor cu privire la venituri atât în economiile industrializate cât şi în ţările Americii Latine.

Există o serie de motive pentru care politicile de venituri ar putea fi mai eficace în contextul economiilor aflate în perioada de tranziţie decât oriunde altundeva.

În primul rând, moştenirea reglementării guvernamentale cu privire la salarii înseamnă că aparatul administrativ pentru politica veniturilor se află la locul său. Managerii întreprinderilor trebuie să stabilească salariile în context cu politica, întrucât ei au procedat întotdeauna în acest mod. In al doilea rând, şi derivând tot din moştenire, întreprinderile de stat din economiile aflate în perioada de tranziţie pot să reziste mai puţin la cererile privind salariile decât firmele private motivate prin maximizarea profitului.

 

Politicile pe termen mediu

 

Din momentul în care restructurarea forţei de muncă a început, piaţa trebuie strămutată către politicile preocupate de edificarea unor instituţii stabile ale pieţei forţei de muncă. Cele mai importante sunt instituţiile care se ocupă de şomaj, deşi lor trebuie să li se adauge aranjamente care îmbunătăţesc utiliizarea resurselor din întreprinderi şi scheme de negocieri colective corespunzătoare.

Politicile orientate împotriva şomajului deschis trebuie să devină o prioritate, cu accent deosebit pe politicile contra şomajului pe termen lung. Proporţia deja înaltă a şomajului de lungă durată poate să conducă curând la probleme serioase de descalificare , demotivare şi marginalizare.

Pentru îmbunătăţirea utilizării resurselor în cadrul întreprinderilor e necesară acţiunea. Asemenea acţiuni constituie o preocupare a celor care coordonează măsurile politice. Accentul iniţial asupra măsurilor de redistribuire a forţei de muncă în cadrul întreprinderilor şi de închidere a organizaţiilor aparent neprofitabile trebuie să fie sprijinite de măsuri vizând creşterea eficienţei utilizării resurselor în cadrul întreprinderilor:

• In ceea ce priveşte oferta, politicile trebuie să se concentreze asupra învăţământului şi pregătirii profesionale.

 

• Structurile stimulatoare    din    cadrul    întreprinderilor    trebuie
  îmbunătăţite. Guvernul trebuie să reziste tentaţiei de a aplica scara
  salarială de bază elaborată de întreprinderile de stat.
• Salariul minim trebuie ajustat prin acţiune discreţionară.
• Avantajele suplimentare incompatibile cu structura stimulatoare a
  economiilor de piaţă trebuie întrerupte. Acest lucru n-ar trebui să
  fie dificil din moment ce sistemul fiscal a fost reformat când
  lucrătorii preferă plăţile în numera

Reformele  negocierilor  colective  nu trebuie  amânate  dincolo  de primul şoc al pieţei forţei de muncă.

• Ţările mai mari vor găsi negocierile descentralizate mai utile decât
  cele centralizate.
• Ţările mici, deschise şi înalt sindicalizate trebuie să opteze pentru o
  negociere centralizată, astfel încât beneficiile moderării salariilor
  să poată fi împărtăşite de toţi participanţii la procesul de negocieri.

 

 

 

 

CAPITOLUL 6

SĂRĂCIA – MĂSURARE SI COORDONATE IN ROMÂNIA

Aspecte conceptuale – sărăcia. Conceptul de sărăcie

Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivităţi date. Accentul cade pe lipsa resurselor, în mod special pe lipsa resurselor economice. Componenta economică rămâne, fără îndoială, cea mai importantă dimensiune a sărăciei, dar nu mai mult decât o componentă, printre altele, însă, definirea sărăciei trebuie făcută din două perspective:

• a consumului – în această perspectivă, sărăcia este definită ca neputinţa
  de a satisface acele nevoi considerate minime;
• a funcţionării   sociale   normale   –  în   acest   caz,   sărăcia   presupune
  inexistenţa acelor mijloace care asigură subiectului o participare completă
  la viaţa socială, o îndeplinire completă a tuturor rolurilor care îi revin, o
  participare la activităţile formative minime care îi oferă şanse suficiente
  pentru a se dezvolta prin efort propriu.

Cercetările de teren propun redefinirea sărăciei ca relaţie socială – un tip de relaţie socială exponenţial semnificativă pentru stadiul de evoluţie a societăţii în ansamblul său.

 

Departe de a fi o „problemă specială a marginalilor şi excluşilor”, sărăcia rămâne testul de maturitate structurală, prin care societatea contemporană ia act de propriile disfuncţionalităţi pentru a-şi crea pârghii de retroacţiune pragmatică în timp real.

Dacă acceptăm această opţiune metodică, sărăcia se relevă a fi o stare de asimetrie a capacităţii (individuale şi de grup) de accesare a resurselor disponibile la nivel comunitar. Folosind pluralul, apare evident că ne disociem de accepţiune restrictivă, care limitează complexitatea problemei la componenta economică.

Sub acest aspect,literatura de specialitate este unanimă în a defini sărăcia pe trei paliere de profunzime structurală:

 

1. sărăcia relativă:

• la limita superioară a subzistenţei, puţin deasupra „coşului zilnic”;
• „inexistenţa nivelului minim de resurse care asigură o funcţionare
  normală a persoanei / familiei în contextul social – cultural dat”.

2. sărăcie absolută:

• în exclusivitat „coşul zilnic”;
• inexistenţa unor condiţ’i minime de viaţă (mâncare, îmbrăcăminte,
  locuinţă) necesare unei simple supravieţuiri în condiţiile societăţii

3. mizeria: lipsa „coşului zilnic”.

 

 

În cazul persoanelor şomere, sărăcia este efectul subutilizării forţei de muncă, economia de piaţă neputând absorbi integral forţa de muncă existentă.

Diminuarea sărăciei şi a excluderii sociale cere cu necesitate perfecţionarea funcţionării societăţii, astfel încât toate mecanismele să asigure şanse de integrare civilă, economică, socială şi interpersonală pentru toţi membrii societăţii.

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 7

CONTEXTUL ŞOMAJULUI IN ROMÂNIA

Particularităţi ale pieţei forţei de muncă în România

Conţinutul esenţial al noţiunii de piaţă în condiţii de concurenţă este pus în evidenţă de cele două categorii corelative ale sale: cererea şi oferta. Nici piaţa muncii nu face excepţie. Totuşi, piaţa muncii din România este diferită de a celorlalte ţări ex-comuniste pentru că este îmbâcsită de „miturile” desprinse din îndelungata experienţă comunistă, generatoare de mentalităţi păguboase.

• Pentru început, mitul muncii: cei mai mulţi cred că, dacă
  muncesc, pur şi simplu trebuie să fie plătiţi pentru aceasta;
  într-o economie  de  piaţă,  oamenii  sunt plătiţi  pentru
  prestarea unei activităţi utile, nu doar pentru că şi-au
  consumat energia fizică sau intelectuală. Confuzia provine
  din faptul că, pentru prestarea unui serviciu este necesară
  şi munca.
• Urmează mitul îmbogăţirii pe seama altora: din păcate,
  majoritatea românilor cred că îmbogăţirea şi prosperitatea
  sunt posibile doar apelând la mijloace necinstite: fraudă,
  evaziune fiscală,   relaţii,   abuz   de   putere,   conflict   de
  interese, concurenţă neloială. Recunoaştem expresiile „a

trage o ţeapă” sau „a da un tun”, care sugerează calea sigură de a face

bani mulţi cât mai repede. Aceste convingeri sunt completate de lipsa

de încredere în efortul personal şi în spiritul întreprinzător .

 

Consecinţa imediată a acestor credinţe este dezarmarea rapidă în faţa problemelor şi apelarea la „mit” ca la o scuză pentru propriile eşecuri.

Primelor două li se alătură mitul guvernului creator şi apărător de slujbe: bani strânşi de la contribuabili şi cei împrumutaţi de pe piaţa financiară interaţională au fost folosiţi de guvernele post – decembriste, în primul rând pentru supravieţuirea cu orice preţ a mastodonţilor industriali, energofagi şi nerentabili.

Într-o economie în care legea cererii şi a ofertei funcţionează, sectoarele profitabile creează locuri de muncă; crearea locurilor de muncă depinde deci de creşterea economică, nu de „ceea ce dă guvernul”.

Acestor mituri le adăugăm o observaţie personală: obiceiul „de a ne mulţumi cu puţin” este o altă consecinţă a economiei de comandă! Toate Barometrele sociale care analizează răspunsuri reprezentative pentru populaţia României obţin, la întrebarea: „Ce preferaţi, un salariu mic, dar sigur, sau unul mare dar nesigur?”, o proporţie de 70% pentru prima variantă.

 

 

.

Aceste răspunsuri reflectă şi o altă gravă consecinţă, prin durată şi amploare, a sistemului supracentralizat, clarificat şi dictatorial din care tocmai am ieşit – atrofierea constelaţiei de trăsături care fac dintr-un om aparent obişnuit întreprinzător: atrofierea iniţiativei, a libertăţii de acţiune, a riscului şi a curajului, lipsa perseverenţei şi a nevoii de ideal, de concurenţă şi de afirmare.

 

Şomajul în România de astăzi

 

În România, eforturile nu se concentrează spre conceperea şi aplicarea unei strategii de modernizare, ci către simpla limitare a disfuncţionalităţilor. Avem la îndemână exemple: rezolvarea în extremis a conflictelor sociale sau şomajului.

Şomajul este un exemplu de penurie – penuria locurilor de muncă. Lipsa locurilor de muncă este o problemă cu consecinţe economice şi sociale devastatoare pentru indivizi şi pentru comunităţile afectate. Acest fenomen este legat de cerere şi ofertă denumit de unii specialişti „şoc al cererii”. Structura de putere de pe piaţa forţei de muncă poate explică cel puţin într-o anumită măsură acest fenomen.

Mulţi cercetători au încercat nu doar să explice cauzele şomajului sau să prognozeze evoluţia lui, ci şi să clasifice formele sale. De exemplu, în Franţa se disting trei tipuri de şomaj:

• Un şomaj de excludere, reprezentativ pentru muncitorii în vârstă;
• Un şomaj de inserţie specific celor sub 25 ani;
• Un şomaj de reconversie legat de restructurarea industrială.

Şomajul în România postrevoluţionară are trei caracteristici majore: impulsivitatea, structura şi limitarea posibilităţilor de reconversie a şomerilor.

Sistemul nostru de învăţământ „aruncă” anual pe piaţa muncii un număr foarte mare de absolvenţi care nu pot fi absorbiţi.

 

Structural se constată existenţa a patru categorii socio – profesionale larg reprezentate:

1. femeile, muncitoarele calificate sau cu 10 clase, cu vârste peste 40
   de ani;
2. bărbaţii muncitori de 45-50 de ani cu un nivel scăzut de calificare,
   proveniţi în special din minerit şi din siderurgie;
3. romi, neşcolarizaţi, marginalizaţi,
4. tinerii absolvenţi ai liceelor teoretice.

Toţi aceştia întâmpină serioase greutăţi în găsirea unui loc de muncă în România de azi.

A treia caracteristică este foarte importantă – limitarea posibilităţilor în găsirea unui loc de muncă mai ales pentru înţelegerea de ansamblu al fenomenului psihologic şi social al şomajului.

Având în vedere raportul dintre aria de expansiune, respectiv, de recesiune a unor profesii în perioada de după decembrie 1989, o cercetare sociologică de teren, finalizată prin aportul Catedrei de Sociologie a Universităţii de Vest din Timişoara, apreciază că există 3 tipuri de şomaj:

1. şomajul structural   –   este   generat   de   neconcordanţa   dintre
   structurile   spaţiului   social   şi   noile   opţiuni   valorice,   care   au
   promovat alte criterii de legitimare;
2. şomajul tehnologic – în varianta românească se defineşte prin 3
   aspecte:

 

• plasarea în afara pieţei muncii a specialiştilor profilaţi pe tipuri de
  activităţi uzate moral, ca urmare a disponibilizărilor generate de
  concurenţa specifică economiei de piaţă; lipsa de competivitate a
  structurilor în care au activat face ca situaţia să fie aproape
  ireversibilă, singura soluţie fiind reconversia profesională;
• incapacitatea profesională   românească   de   a   valorifica,   în
  beneficiul autohton, specialişti care s-au format pentru tipuri de
  activităţi ce nu mai sunt cerute în România; de cele mai multe ori,
  această   categorie   beneficiază   de   aranjamente   parţiale   sau
  episodice la reprezentanţele unor firme străine din ţara noastră;
  puţini dintre aceştia au reuşit depăşirea situaţiei prin adjudecarea
  unor contracte pe perioadă îndelungată;
• reconversia profesională pentru sectoare deficitare, în ceea ce
  priveşte plasamentul profesional; sub acest aspect, o mai corectă
  informare calificată, prin Direcţia Muncii şi a Protecţiei Sociale,
  poate constitui o posibilă modalitate de corijare a traseelor de
  patologie socială în care se angajează, în necunoştinţă de cauză o
  parte din cei care au deja un statut de şomer pe care vor să-1
  surmonteze;

1. şomajul de supracalificare – are ca principală cauză asimetria dintre structura ofertei educative şi structura cererii reale de pe piaţa forţei de muncă; la acest capitol, menţinerea unei calificări rigide a cifrei de şcolarizare, corelată cu nevoile de încadrare ale corpului profesoral, este contraproductivă.

 

CAPITOLUL 8

ŞOMAJUL IN ROMÂNIA

Una din formele cele mai importante ale protecţiei sociale o reprezintă protecţia ce se acordă şomerilor. Prin aceasta înţelegem ansamblu de măsuri pubilce luate de societate în scopul de a proteja membrii săi împotriva problemelor economice şi sociale ce ar putea fi cauzate de pierderea sau reducerea substanţială a veniturilor datorată şomajului.

Şomajul de lungă durată. Integrarea socială, deficitul de socializare, excludere socială şi mecanismele ei.

Noţiunea de şomaj de lungă durată

 

Caracteristicile populaţiilor de şomeri de lungă durată

Conceptul „mod de viaţă” se referă la viaţa oamenilor ca un fapt social care trebuie descris sistematic, explicat şi prezis. Acest concept este utilizat în două perspective metodologice distincte:

 

• o perspectivă descriptivă: totalitatea caracteristicilor modului de
  viaţă al unei persoane, grup social, colectivităţi;
• o perspectivă explicativ – predictivă: pornindu-se de la un factor
  (condiţie) presupus a fi determinant, se încearcă a se determina
  influenţa acestuia asupra modului de viaţă.

Modul de viaţă se referă la un ansamblu de fenomene care, deşi puternic determinate de condiţiile sociale, sunt ireductibile la acestea, fiind determinate şi de logica vieţii individului. El poate face conexiunea între individ şi sistemele sociale.

În analiza modului de viaţă al şomerilor de lungă durată, luăm în considerare abordarea explicativ – predictivă, considerând condiţia de şomer ca determinantă. Modul de viaţă include modul de petrecere a timpului liber, consumul cultural, relaţiile de familie, munca.

 

Noţiunea de şomaj de lungă durată

In legislaţia românească, prin Legea nr. 1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională, şomerul este definit ca persoana aptă de muncă, care nu poate fi încadrată din lipsă de locuri de muncă disponibile, corespunzătoare pregătirii sale.

Prin lege, şomerii pot beneficia de următoarele forme de protecţie socială:

• ajutor de şomaj, maxim 9 luni;

 

• ajutor de integrare profesională pentru persoanele care provin din
  învăţământ – pe o perioadă de maxim 9 luni;
• alocaţie de sprijin – după expirarea perioadei de 9 luni, durata
  acesteia fiind de 18 luni.

Deci, şomerii beneficiari de alocaţie de sprijin sunt şomeri de lungă durată.

Dreptul la alocaţia de sprijin reprezintă un ajutor de şomaj diminuat, acordat în condişii mai restrictive decât ajutorul de şomaj şi are drept scop garantarea unui venit minim necesar susţinerii traiului pentru şomerii „cronici” sau de lungă durată.

Alocaţia de sprijin se acordă, pe o perioadă de 18 luni, beneficiarilor acordului de şomaj, după expirarea perioadei de plată a ajutorului de şomaj cu observarea următoarelor condiţii la persoana solicitantă:

• să nu deţină, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole cu o
  suprafaţă minimă de 10.000 mp în zonele de şes, 20.000 mp în
  zonele colinare şi 40.000 mp în zonele montane;
• să nu realizeze împreună cu membrii familiei, un venit mediu lunar
  pe membru de familie de cel puţin 60% din salariul de bază minim
  brut pe ţară, din care s-a scăzut impozitul prevăzut de lege.

In perioada în care beneficiază de alocaţia de sprijin, persoanele în cauză se bucură de aceleaşi drepturi ca şi şomerii care beneficiază de ajutor de şomaj, mai puţin de dreptul la vechime în muncă.

Deci, şomerul de lungă durată este persoana aptă de muncă, care nu poate fi încadrată din lipsa locurilor de muncă disponibile, conform cu

pregătirea sa şi care îndeplineşte condiţiile de acordare a alocaţiei de sprijin ca formă de protecţie socială.

 

Consecinţele şomajului de lungă durată

Consecinţele şomajului de lungă durată sunt:

• deprivarea laimentară: lipsa de hrană pentru a satisface nevoile
  familiei cel puţin o dată în perioada în cauză;
• deprivarea în ceea ce priveşte îmbrăcămintea: îmbrăcăminte sau
  încălţăminte neadecvată pentru diferitele anotimpuri;
• deprivare în   privinţa   locuinţei:   supraaglomeraţie,   mai   puţine
  camere decât numărul de persoane;
• deprivarea de facilităţi casnice: lipsa telefonului, a maşinii de
  spălat, a frigiderului, a televizorului, etc;
• lipsa drepturilor de muncă;
• lipsa integrării în comunitate: a fi singur şi izolat de oameni,
  insecuritate relativă în zona locuinţei;
• deprivări recreaţionale: lipsa concediului petrecut în afara casei;
• deprivări educaţionale:  lipsa unei calificări  formale  oferite  de
  şcoală; cursuri de diferite tipuri.

Integrare socială

 

Integrarea este una dintre fazele procesului de socializare, fiind etapa care finalizează socializarea indivizilor, confirmând faptul că integrarea profesională – ca toate celelalte tipuri de integrare -, deşi vizează individul, nu este un fapt singular, ci un fapt cu rezonanţe, cauze şi amplitudini sociale. Deoarece raportarea individului la universul social se face, în primul rând, pe dimensiunea profesiei, exercitarea acesteia îi conferă individului nu numai identitate şi legitimitate în sistemul social, dar îi şi circumscire, în spaţiul relaţiilor sociale raza de acţiune, delimitată de statuturile aferente fiecărei profesiuni.

În acest sens, exercitarea profesiei este un tip de relaţie socială, iar universul profesional este un subansamblu de relaţii sociale, care alcătuiesc sistemul social pe fiecare treaptă de dezvoltare a acestuia.

Datorită faptului că, pe de o parte, integrarea profesională este o formă a integrării sociale, iar, pe de altă parte, şomerii au statutul unor persoane neintegrate profesional, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că şomerii pot fi consideraţi doar parţial integraţi în societate. Prezenta cercetare încearcă să stabilească în ce măsură această lipsă de integrare profesională are efecte negative asupra şomerilor, la nivel individual şi asupra relaţiilor acestora cu societatea.

Integrarea socială poate fi definită ca procesualitatea interacţiunilor dintre individ sau grup şi mediul social specific sau integral, prin intermediul căreia se realizează un echilibru funcţional al părţilor. Integratul poate fi o persoană sau un grup de persoane, o categorie socială, o comunitate

teritorială sau un subsistem social. În cursul acestui proces, atât în sistemul care se integrează cât şi cel ce se integrează au loc mutaţii, în funcţia de caracterul activ al primului şi de capacitatea de răspuns a mediului care integrează, se disting mai multe

faze ale procesului: acomodarea, adaptarea, participarea şi integrarea propriu-zisă, care, de multe ori, poate fi sinteză diferită în comparaţie cu componentele iniţiale.

Deficitul de socializare.

Acordând întreaga importanţă pe care o merită componentei economice a sărăciei, simultan suntem obligată să estimăm şi ponderea componenetelor culturale, spirituală, instituţional, etc. adică tot ceea ce, cu un termen generic, definim ca fiind socializant.

Deficitul de socializare este, în fond, un parametru sintetic pentru gradul de utilizare a tuturor resurselor disponibile la nivel comunitar.

Trebuie să subliniem faptul că şomerii nu sunt singura categorie în Iegătură cu care se poate vorbi despre un deficit de integrare şi deci despre un deficit de socializare. Este suficient să dăm doar un singur exemplu în acest sens: categoria pensionarilor.

Excluderea socială

In strânsă legătură cu conceptul de sărăcie, privit din perspectiva condiţiilor minime care sunr necesare unei funcţionări normale a individului în cadrul propriului grup social, este cel de excludere socială.

 

O societate normală este aceea care oferă fiecărei persoane posibilitatea de a funcţiona ca membru al ei. De exemplu, un nivel scăzut al educaţiei îngustează spaţiul de mişcare potenţială, devenind un handicap esenţial. Astfel, sărăcia are ca efect excluderea socială a şomerilor, ca persoane sărace, de la participarea la activităţile colectivităţii – lipsa banilor de cheltuială pentru recreere şi timp liber determină un fel de „întemniţare culturală a persoanelor în casele lor”.

În cazul şoferilor de lungă durată, excluderea socială acţionează în felul următor:

• lipsa resurselor materiale conduce la imposibilitatea de a petrece
  timpul liber şi de a participa la activităţi comunitare;
• lipsa grupului de apartenenţă (cel de la locul de muncă).

O asemenea stare este în legătură directă şi cu lipsa de integrare socială, care influenţează în mod negativ capacităţile de comunicare, capacitatea de exercitare a rolurilor sociale şi atitudinile individului în raport cu sistemul normativ

 

Studiu sociologic privind şomajul de lungă durată şi fenomenele de excludere socială

Ipoteze:

 

1. Dacă o persoană face parte din categoria şomerilor de lungă durată,
   atunci aceasta este săracă.
2. Starea de şomer de lungă durată este conjugată cu existenţa altor
   dificultăţi materiale, personale, familiale sau sociale.
3. Şomerii de lungă durată văd în recalificare o posibilitate de ieşire
   din şomaj.
4. Şomerii de lungă durată sunt doar parţial dezintegraţi social.
5. Şomerii de lungă durată prezintă un deficit de şcolarizare.
6. Şomerii de lungă durată au o activitate culturală scăzută.
7. Starea de şomaj de lungă durată nu influenţează negativ relaţiile de
8. Şomerii de   lungă   durată   nu   sunt   excluşi   social,   deşi   sunt
   dezintegraţi profesional.
9. Gradul de dezintegrare socială, de dezintegrare profesională şi
   deficitul de socializare sunt mai mari la şomerii care au vârsta
   peste 40 de ani.

10.Gradul de dezintegrare socială, de dezintegrare profesională şi deficitul de socializare este mai mare la şomerii de sex feminin decât la cei de sex masculin.

Interpretare:

Cei mai mulţi subiecţi (33%) apreciază că viaţa lor din prezent este „ceva mai proastă” iar 22,2% – „mult mai proastă” decât cea dinainte de a intra în şomaj. Deci, în total, 57,2% dintre şomerii de lungă durată consideră că situaţia lor s-a înrăutăţit datorită intrării în şomaj. Un procent de 10,2% apreciază că viaţa pe care o duc în prezent este „mai bună” şi doar 1% o apreciază ca „mult mai bună” decât cea anterioară intrării în şomaj.

Diferenţa de 30,9% subiecţi consideră că duc aproximativ o viaţă la fel. Rezultă deci faptul că starea lor de şomer conduce la diminuarea nivelului de trai, cel puţin prin prisma aprecierilor subiective ale şomerilor beneficiază de alocaţie de sprijin.

Referitor la modul în care şomerii apreciază că se descurcă cu banii în prezent faţă de modul cum se descurcau cu un an în urmă, observăm că 59,9% dintre şomerii care primesc alocaţie de sprijin consideră ce se descurcă „mai rău”. Acest procent este aproximativ egal cu cel al subiecţilor care au apreciat modul de viaţă ca fiind „mai prost” sau „mult mai prost” decât cel dinaintea intrării în şomaj (57,2%), fapt care vine să sprijine afirmaţiile anterioare privind diminuarea condiţiilor de trai ca urmare a intrării în şomaj.

Analizând aprecierea subiectivă a şomerilor asupra veniturilor familiei lor, se observă că 40,8% dintre şomeri au afirmat că veniturile actuale ale familei le ajung doar pentru strictul necesar şi 38,2% au afirmat că aceste venituri nu le ajung nici pentru strictul necesar, deci un total de 79% de şomeri trăiesc la limita subzistenţei sau chiar sub această limită.

Din restul şomerilor, 15,1% îşi permit doar un trai decent, iar procentul celor care reuşesc să cumpere şi unele lucruri mai scumpe şi al celor care reuşesc să aibă tot ce le trebuie, fără să renunţe la ceva este foarte scăzut, de 3% şi, respectiv, 2,5%.

Venitul mediu pe mebru de familie s-a situat între limitele 133.300 lei şi 150.000 lei (date la nivelul anului 1997).

Considerând că limita minimă de venit sub care o persoană este considerată săracă în România era, la data studiului, egală cu salariul minim net pe economie, 225.000 lei – se observă că şomerii pot fi consideraţi persoane sărace, atâ timp cât veniturile medii lunare pe membru de familie ale acestora se situează cu mult sub pragul de sărăcie.

Ţinând cont de faptul că, în ceea ce priveşte declararea veniturilor reale, oamenii sunt în general mai reticenţi, încercând să nu declare toate veniturile pe care le obţin, se poate aprecia că limitele minime de venit pe membru de familie sunt uşor subevaluate, cu atât mai mult cu cât, în cazul şomerilor, este mai accentuată această tendinţă de declarare a unor venituri mai mici decât cele reale, temându-se să nu piardă alocaţia de sprijin care, deşi nu este mare, reprezintă un venit sigur pe o anumită perioadă.

38,0% dintre şomerii care primesc alocaţie de sprijin au afirmat că nu lucrează nici un membru al familiei, 36,3% având un membru de familie angajat şi 19,4% având doi mnembri ai familiei în această situaţie. Deci, 74,3% dintre şomeri trebuie să se descurce cu ajutorul altor surse de venit, de regulă, nu sunt foarte consistente, sau de cel mult un salariu pe lângă aceste surse de venit auxiliare. Ţinând cont de faptul că un salariu (care de regulă, nu este foarte mare), precum şi celelalte surse de venit nu pot acoperi necesarul unei familii de cel puţin două persoane, se poate afirma că majoritatea şomerilor se situează sub pragul de sărăcie.

Datorită faptului că şomerii de lungă durată nu se pot descurca cu alocaţia de sprijin şi/sau doar cu un singur salariu, indiferent că familia este formată dintr-un singur membru sau dacă este mai numeroasă, am încercat să descoperim care sunt sursele de venit ale acestora. Principalele surse auxiliare de venit sunt:

Alocaţiile pentru copii                                                             21,4%

Salariile părinţilor                                                                    20,0%

Salariul soţului / soţiei                                                              12,9%

Pensiile părinţilor                                                                      9,5%

Venituri ocazionale                                                                   7,5%

Venituri agricole                                                                       7,4%

Ajutorul de şomaj primit de alţi membri ai familei                   6,6%

Salariile fraţilor                                                                         4,6%

 

In ceea ce priveşte alocarea veniturilor pe diverse tipuri de cheltuieli, s-a obţinut următoarea repartizare în procente:

Cheltuieli alimentare                                                                  52,3%

Cheltuieli legate de locuinţă                                                      17,4%

Cheltuieli cu îmbrăcămintea şi încălţămintea                             11,5%

Cheltuieli cu îngrijirea şi educarea copiilor                                  4,6%

Cheltuieli medicale şi îngrijirea sănătăţii                                     4,0%

Cheltuieli de transport                                                                 3,1%

Cheltuieli pentru combustibil                                                       2,8%

Cheltuieli de poştă şi telecomunicaţii                                          2,0%

Cheltuieli de odihnă şi resurse                                                     1,5%

Cheltuieli cu cărţi şi reviste                                                          0,8%

Principala concluzie care se desprinde din aceste rezultate este aceea că şomerii de lungă durată cheltuiesc mai mult de jumătate din veniturile lor

pe alimente (52,3%). În literatura străină de specialitate se propune ca familiile care consumă mai mult de o treime din veniturile lor pe alimente să fie considerate sărace. Deoarece procentul de 52,3% depăşeşte cu mult o treime din buget, se poate afirma, pe baza acestei teorii, că şomerii de lungă durată sunt persoane sărace Analizând mai departe lista de cheltuieli, se observă că şomerii alocă 17,4% din veniturile lor pentru cheltuieli de locuinţă şi 11,5% – pentru cheltuielile cu îmbrăcămintea şi încălţămintea. Deci, 81,2% din veniturile şomerilor sunt alocate cheltuielilor de subzistenţă. Cheltuielile pentru odihnă şi recreere, împreună cu cele pentru cărţi şi reviste nu depăşesc 2,5%.

Una dintre cele mai mari dificultăţi cu care se confruntă şomerii este nivelul redus al veniturilor; s-a observat că, în cazul a 40,8% dintre şomerii de lungă durată, veniturile le ajung doar pentru strictul necesar, iar în cazul a 38,5% nici măcar pentru acest minim.

în privinţa aprecierilor şomerilor cu alocaţie de sprijin în legătură cu dificultăţile pe care le au de întâmpinat (Q12), ierarhizarea acestora în funcţie de frecvenţele obţinute se prezintă astfel:

Resurse financiare mici, adesea insuficiente                                            815 alegeri

Calificarea necăutată pe piaţa muncii                                                      310 alegeri

Lipsa unei pregătiri şcolare corespunzătoare                                            224 alegeri

Pensionari în familie                                                                                 204 alegeri

Nu mai ştiu care este locul în societate                                                     200 alegeri

Alţi şomeri în familie                                                                                187 alegeri

Alimentaţie insuficientă                                                                           164 alegeri

Probleme intime / personale                                                                      135 alegeri

Asistenţă sanitară insuficientă                                                                  131 alegeri

Un număr mare de copii aflaţi în întreţinere                                             107 alegeri

Conflicte în familie                                                                                   104 alegeri
Bolnavi cronici sau alte persoane handicapate în familie         92 alegeri

Lipsa încrederii în familie                                                                           69 alegeri

M-au abandonat prietenii, rudele                                                                41 alegeri

 

Altele                                                                                                     38 alegeri

În ceea ce priveşte motivele pentru care persoanele primesc alocaţie de sprijin consideră că sunt şomere, ierarhizarea acestora în funcţie de frecvenţele obţinute se prezintă astfel:

Situaţia grea a economiei româneşti                                                      26,5%

Fabrica / instituţia unde a lucrat a dat faliment                                     19,4%

Calificare profesională insuficientă                                                        17,0%

Calificare necăutată pe piaţa muncii                                                      12,5%

Altele                                                                                                      10,2%

Corupţia                                                                                                   3,3%

Probleme cu sănătatea                                                                              2,4%

Vârsta înaintată                                                                                        1,3%

Locuinţa nu prezintă o problemă pentru şomerii de lungă durată, cum, de altfel, nu prezintă o problemă numărul membrilor raportat la spaţiul de locuit. Dificultatea care apare în legătură cu membrii familiei şomerilor de lungă durată constă în raportul mic dintre veniturile pe familie şi numărul membrilor acesteia (mai ales copii sau pensionari aflaţi în întreţinere).

 

CAPITOLUL 9

COSTURILE PROTECŢIEI SOCIALE, REALITATEA

SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI ÎN PERSPECTIVA ADERĂRII

LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Tinerea în frâu a costurilor

Ţinerea sub control a preţurilor în cadrul politicii active a forţei de muncă poate fi pe mai multe căi. Orientarea atentă a programelor îmbunătăţeşte eficacitatea costurilor, ca şi combinarea între diferite măsuri şi politici. O modalitate comună în multe ţări inclusiv cele din Europa Centrală şi de Est, o constituie limitarea perioadei de timp in care persoanele pot participa la orice program activ. România, de exemplu, impune o limită pentru timpul dedicat recalificării profesionale, şi pentru protecţia resurselor ce pot fi dedicate programelor active.

Cercetările efectuate în Occident şi primele mărturii din Europa Centrală şi de Est atestă faptul că orientarea programelor pentru salariaţii disponibilizaţi influenţeată în mare măsură gradul de participare la programe, costul total, momentul oportun al asistenţei şi orientarea de ansamblu, asistenţa care cuprinde obiective ample (vizând de exemplu un

întreg sector) riscă să amplifice costurile, îngustarea excesivă a obiectului poate, pe de altă parte să excludă lucrătorii care au nevoie de sprijin. Indiferent de modul de abordare a stabilirii obiectivului, declararea unui  grup de lucrători disponibilizaţăi ca fiind eligibili pentru asistenţă specială poate să ridice probleme de echitate.

 

În cele mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est nu s-au elaborat modalităţi corespunzătoare pentru monitorizare, orientare şi evaluare a forţei de muncă şi pentru alocare de resurse pentru anumite grupuri profesionale. Orientarea bine realizată necesită o definire clară a beneficiarilor avuţi în vedere prin programele specifice. Automatizarea este crucială pentru succesul oricărui sistem amplu şi cuprinzător de orientare şi evaluare.

Perioada de tranziţie spre economia de piaţă este marcată de tensiuni sociale, nesiguranţă, nivel de trai scăzut, pe fondul aplicării unor soluţii a căror eficienţă nu transpare pe termen scurt, iar funcţionarea mecanismelor de piaţă este marcată de menţinerea mentalităţii . Astfel, costurile protecţiei sociale sunt excesive datorită consecinţelor în folosirea neeficientă a resurselor.

Mai mult perspectivele evoluţiei economiei româneşti nu cunosc o strategie, privatizarea şi crearea mecanismelor economiei de piaţă fiind realizate în forme şi modalităţi diferite.

În acest context, apare inevitabilă înrăutăţirea nivelului de trai al tinerilor şi pensionarilor (categorie socială în continuă creştere numerică – în prezent depăşind populaţia productivă) ceea ce va presupune şi creşterea costurilor pentru a crea un sistem modern de pensii şi realizarea unei protecţii sociale care să determine un trai decent.

De asemenea, măsurile active de pe piaţa muncii nu au eficienţa scontată deoarece nu se poate, deocamdată accentua sensul şi ponderea vreunui segment economic.

Pe acest fond nu trebuie să surpindă procesul de degradare a capitalului uman atât datorită creşterii mobilităţii şi moralităţii (degradare  biologică) cât şi prin lipsa preocupării pentru ridicarea calificării şi perfecţionării profesionale.

Implementarea unei reforme a economiei presupune costuri sociale mari dar această tranformare economică este condiţionată (sau ar trebui să fie condiţionată) de încadrarea costurilor sociale în limita suportabilităţii, dincolo de care orice creştere a lor poate avea consecinţe imprevizibile.

 

 

Protecţia  socială trebuie  să  fie  acordată în  principal   sub  forma

transferului de venituri. În majoritatea cazurilor, cetăţenii sunt capabili să dispună în modul cel mai eficient de veniturile proprii, atunci când li se oferă posibilitatea să aleagă liber modul de folosinţă a acestora.

Guvernul trebuie să acorde prioritate asigurării a două tipuri de consum social în natură: servicii esenţiale de ocrotire a sănătăţii şi educaţie pe toată durata de şcolarizare. Subliniem că aceste consumuri sociale prezintă o investiţie în viitorul ţării.

În momentul de faţă există mai multe moduri de protecţie socială a şomerilor.

În ţările Uniunii Europene politicilor active ale pieţei forţei de muncă le sunt alocate procente deloc neglijabile din PIB (între 0,3% în Luxemburg

şi 1,6% în Germania). In acest fel finanţarea politicilor active ale pieţei forţei de muncă reprezintă mai mult de o treime din totalul fondurilor alocate pentru reducerea şomajului în ţări precum: Germania, Italia, Olanda, Portugalia.

Proporţiile fondurilor alocate politicilor active depind de un număr mare de variabile între care se pot menţiona:

– mărimea ratei şomajului şi ajutorului acordat persoanelor active aflate temporar în imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă:

 

• gradul de dezvoltare a reţelei de protecţie socială;

capacitatea instituţională şi gradul de dezvoltare a spiritului
antreprenorial

În ţările Uniunii Europene gradul de dezvoltare şi implementare a politicilor active este diferit. Se apreciază că statele care posedă cele mai mari avansuri în acest domeniu sunt: Germania, Danemarca, Belgia, Olanda, Marea-Britanie. În general, se poate afirma că există un decalaj între complexitatea şi operaţionalizarea politicilor active între Nordul şi Sudul Uniunii.

 

Formele concrete ale politicilor active ale pieţei forţei de muncă include mai cu seamă:

• investiţia în formarea profesională a tinerilor şi adulţilor. Ea
  este în creştere în toate ţările vest-europene, rezultatele cele
  mai bune obţinându-se în Germania (ţara considerată ca
  având cele mai bune sisteme de formare profesională din
  Europa) şi Danemarca, unde există cel mai ridicat nivel al
  şomerilor şi lucrătorilor care urmează cursul de instruire:
• programe speciale consacrate unor grupuri de şomeri mai
  greu reintegrabile în activităţi sociale utile (tineri, femei,
  lucrători în vârstă disponibilizaţi, şomeri de lungă durată).

Aceste programe au o frecvenţă mai mare în Germania (lucrători în vârstă disponibilizaţi, şomeri de lungă durată), Danemarca (ofertă garantată de angajare pentru şomerii de lungă durată), Irlanda (tineri şi şomeri de lungă durată), Olanda (oferirea pentru şomeri de lungă durată, de locuri de muncă în sectorul necomercial la un salariu minim), Portugalia (şomeri de lungă durată şi foarte lungă durată);

• îmbunătăţirea sistemului   de   informare   asupra   evoluţiei
  caracteristicilor cererii de pe piaţa forţei de muncă. Această
  faţadă a politicilor active se realizează, în Belgia sau Marea-
  Britanie mai ales prin intermediul jobcluburilor unde se
  efectuează informarea asupra oportunităţilor de ocupare. De
  asemenea, se asigură îndrumarea în domeniul tehnicilor de
  căutare a unui loc de muncă. Totodată este interesant de
  relevat că în Marea-Britanie acest aspect a fost dezvoltat cu
  Astfel, patronii sunt încurajaţi să anunţe posturile
  vacante.  De  asemenea,  se garantează interviurile pentru
  ocuparea unui loc de muncă;
• alocaţii pentru ocuparea cu timp parţial (Belgia);
• pensionarea anticipată      pentru      lucrătorii      vârstnici
  disponibilizaţi în urma restructurării industriale (Franţa);
• asistenţă şi facilităţi fiscale acordate şomerilor.

Dezvoltarea României în condiţiile tranziţiei confirmă că ameliorarea traiului populaţiei, îngrădirea sărăciei, ocuparea mai amplă a forţei de muncă sunt posibile numai în limitele sporirii producţiei naţionale, ale creşterii eficienţei utilizării resurselor, precum şi printr-o repartiţie echitabilă a rezultatelor lor astfel încât producţia şi rezultatelor ei să nu intre în contradicţie cu componentele sociale, ecologice, culturale, juridice şi democratice ale dezvoltării generale a societăţii, ca să creeze premise cât mai favorabile acestora.

In acelaşi timp, procesul tranziţiei evidenţiază că fără realizarea unor progrese reale în diminuarea sărăciei, fără reducerea însemnată a şomajului şi înlăturarea marginalizării sociale de orice natură, nu pot asigura nici condiţii pentru o bună dezvoltare a economiei.

Realizarea justiţiei sociale printr-o mai bună corectare repartiţiei şi evitarea discrepanţelor mari între venituri, prin asigurarea unei protecţii sociale suficiente şi eficiente pentru categoriile sărace, marginalizate, în vederea combaterii sărăciei în general,  are la bază nu numai raţiuni umanitare ci şi economice.

Pentru România, aflată în plin proces de tranziţie la economia de piaţă, lupta împotriva sărăciei, a şomajului şi a marginalizării implică nu doar un proces de creştere şi de dezvoltare economică, ci şi o mai bună armonizare a obiectivelor economice cu cele sociale şi de mediu încă din etapa restructurării şi reformei. Realizarea acestei sarcini majore are în vedere, ca o condiţie fundamentală corelarea acţiunii mecanismelor de reglare macroeconomică în cadrul reformelor structurale de proprietate, tehnologică, organizaţională şi de conducere cu cea de adecvare economică permanentă a programelor sociale de protecţie socială de sănătate, de educaţie şi de formare profesională de protecţie a mediului ambiant.

 

Combaterea injustiţiei şi sărăciei a constituit o preocupare majoră încă de la începutul tranziţiei, cînd, s-au pus, în fapt bazele juridice noi ale dezvoltării sociale. Astfel, Constituţia stabileşte printre caracteristicile statului, alături de cele de a fi „democratic şi drept”, şi pe cea de „social”, s-au instituit şi consacrat drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Între aceste drepturi sunt proclamate şi garantate, conform standardelor europene şi internaţionale, drepturi şi libertăţi civile şi politice,

social-economice şi culturale, printre care: egalitatea în drepturi, libera circulaţie, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la asociere, munca şi protecţia socială a muncii, interzicerea muncii forţate, dreptul la grevă, protecţia tinerilor şi copiilor, interzicerea persoanelor handicapate etc.

Mai mult decât atât, Constituţia stabileşte expres faptul că dacă există neconcordanţe între legile interne şi pactele, respectiv tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaţionale.

In acest context, în ultimii ani, România a ratificat sau semnat, după caz, o serie de documente – cu largi semnificaţii în plan social – elaborate în cadrul ONU sau unor organizaţii europene. Este ilustrativ, în acest sens ratificarea Cartei ONU, cu privire la drepturile copilului.

În consens cu noua legislaţie adoptată, România a ratificat, în 1992, încă trei convenţii ale OIM care privesc drepturile esenţiale ale salariaţilor (Convenţia nr. 144/1976 privitoare la consultările tripartite, Convenţia nr. 154/1981 privind negocierea colectivă şi convenţia nr. 168/1988 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului).

Prin negocierea şi semnarea acordurilor de asociere la Uniunea Europeană şi intrarea acestora în vigoare de la l februarie 1995 s-au deschis noi perspective pentru România pe planul legislaţiei muncii şi protecţiei sociale prin aproprierea acesteia de normele comunitare, unele din dispoziţiile dreptului comunitar, care sunt cele privind circulaţia muncitorilor aplicându-se şi ţării noastre .

 

Criza economică, inflaţia şi şomajul, reducerea continuă a puterii de cumpărare a populaţiei, au condus la creşterea numerică a categoriilor defavorizate ale populaţiei, împinsă în sărăcie şi la excluderea socială.

Grupurile cele mai afectate, în România sunt cele caracterizate prin una sau mai multe din următoarele trăsături:

1. familiile cu copii, deoarece copiii contribuie la creşterea rapidă a
   consumului fără a aduce surse suplimentare, corespunzătoare de venit;
2. un număr scăzut de aducători de venituri în familie;  familii
   monoparentale, familii cu un singur salariu, cu copii maturi care nu au
   serviciu etc;
3. familiile care au unul sau mai mulţi membrii în şomaj.

Şomajul este de natură să reducă substanţial veniturile familiei. Ajutorul de şomaj legiferat reprezintă numai 50-60% din salariul realizat în ultimele trei luni de către o persoană şi se acordă pentru o perioadă de nouă luni. După expirarea termenului legal de acordare a ajutorului de şomaj acesta este înlocuit cu o alocaţie de sprijin, al cărei nivel este mai redus (60% din salariul minim net lunar pe economie) şi se acordă pentru o perioadă de 18 luni. După ce şi această perioadă este epuizată, persoanele care nu au ieşit din şomaj nu mai primesc nici un sprijin din fondul de şomaj;

1. familiile de pensionari (aproape 5 milioane de persoane, inclusiv
   cei din agricultură) şi mai ales cuplurile de pensionari cu o singură pensie;
2. persoanele sau familiile lipsite de locuinţă sau având locuinţe
   degradate sau insalubre;
3. persoanele handicapate sau cu probleme grave de sănătate;
4. dependenţii de droguri, copii străzii;
5. h) persoanele excluse de la sistemele sociale care furnizează servicii de alimentaţie, învăţământ, sănătate, securitate socială, etc.

 

 

Cercetările făcute în România sugerează faptul că riscul cel mai ridicat de a fi în sărăcie îl prezintă familiile cu copii.

Cvasitotalitatea familiilor cu trei sau mai mulţi copii se află în sărăcie. Potrivit recensământului din 2002, 7,5% dintre familii aveau trei sau mai mulţi copii în întreţinere, categorie care cuprinde 155 din totalul populaţii. Dacă la existenţa copiilor se mai adaugă, cum se întâmplă adesea – mai ales în condiţiile existenţei a cea. l milion de şomeri – şi lipsa sau diminuarea unuia din cele două venituri salariale (soţia casnică sau un părinte în şomaj), sărăcia creşte semnificativ. Chiar şi o familie cu doi copii şi două salarii prezintă, de regulă, un risc foarte ridicat de a se plasa sub pragul sărăciei.

Introducerea ajutorului social, urmăreşte protecţia socială a acestor categorii vulnerabile. Calculat ca diferenţa între nivelurile de venit prevăzute de lege în funcţie de mărimea familiei şi veniturile efective ale acesteia, se urmăreşte de fapt atenuarea riscurilor sociale induse de procesul de tranziţie. Pe această cale, 515 mii familii dintre cele mai defavorizate beneficiază de aceste ajutoare sociale, adică 9,7% din numărul total al populaţiei.

 

Deosebit de critică este situaţia tinerilor absolvenţi care nu îşi pot găsi un loc de muncă, deşi statul cointeresează agenţii economici pentru angajarea tinerilor absolvenţi, o parte a salariilor acestora fiind suportată de la buget pentru primele 12 luni de la angajare. Potrivit legii protecţiei sociale a şomerilor, ei pot primi însă ajutor de şomaj, chiar dacă nu au lucrat, fapt care le uşurează întrucâtva situaţia. Este aproape sigur că situaţia cea mai dificilă o au cuplurile tinere, lipsite de sprijin din partea părinţilor şi care se găsesc în confruntare cu şomajul şi cu nevoia, greu de satisfăcut, de cumpărare a altor bunuri necesare gospodăriei.

 

CAPITOLUL 10

RECRUTARE, ÎNCADRARE, PROMOVARE, GESTIONAREA RESURSELOR

Situaţia actuală cu privire la protecţia socială a şomerilor

Constituţia şi alte acte normative în vigoare, asigură cadrul legal al funcţionării sistemului de protecţie socială din ţara noastră, în cadrul acestui sistem, se înscrie şi componenta privind protecţia socială a şomerilor, care în ultimul timp a cunoscut modificări semnificative. Astfel, au fost reglementate şi introduse prestaţii noi, ca de exemplu, ajutorul de şomaj, ajutorul de integrare profesională, alocaţia de sprijin, calificarea, recalificarea şi perfecţionarea într-o nouă meserie sau specialitate a şomerilor.

Raport absolut la nivelul anului 2003 :

223. Numărul total al şomerilor înregistraţi l .223.925

– bărbaţi                                                                                       530.583

-femei                                                                                          693.342

 

1.1 Aflaţi în plată la oficiile forţei de muncă                                         1.068.350

• bărbaţi 790

– femei                                                                                            599.560

 

Din cei aflaţi în plată sunt:

• muncitori 422
• persoane cu studii medii 608
• persoane cu studii superioare 613

în funcţie de situaţia în care se află, primesc:

• ajutor de şomaj 284
• din care femei 726
• alocaţie de sprijin 066
  -femei                                                                                             318.834

l .2 Şomeri înregistraţi la oficiile forţei de muncă care nu fac obiectul Legii nr. 1/1991

–  total din care:                                                                              134.186
-femei                                                                                               80.641
-bărbaţi                                                                                             53.545

 

1.3 Şomeri care au ieşit din evidenţa oficiilor forţei de muncă prin încadrare, cauze naturale, suspendare (cuprinde date cumulate de la apariţia Legii nr. 1/1991):

–  total din care                                                                             734.206
-încadraţi                                                                     503.772

2. Locuri de muncă rămase neocupate la finele perioadei

• total din care 153
• pentru studii superioare 523
• pentru studii medii 308
• pentru muncitori 322

3.Rata somajului

(Nr total de someri)                                          1.224, 0

­­­­                    _________________      ( mii per.) x 100      ­­­­­­­­­­­________x100  = 10,9%

(Nr populatiei active)                                     11.387,0

 

 

 

Numaru total de someri si rata somajului pe judete ( vezi anexa I pag. 45)

 

Odată cu modificarea Legii nr.  1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională, s-a avut în vedere:

1990. cuprinderea în categoria persoanelor care pot beneficia de ajutor de
      şomaj a persoanelor fizice autorizate să presteze o activitate individuală
      (independentă, pe cont propriu) precum şi a membrilor asociaţiilor familiale
      care îşi desfăşoară activitatea în temeiul Decretului-lege nr. 54/1990. Aceste
      două categorii sociale beneficiază de ajutor de şomaj dacă au contribuit la
      constituirea fondului de şomaj o perioadă de 12 luni în ultimii doi ani
      anterior înregistrării cererii, în situaţia în care şi-au încheiat activitatea
      renunţând la autorizaţia de funcţionare;
1991. limitarea cuantumului ajutorului de şomaj la o sumă ce nu poate
      depăşi valoarea a cel mult două salarii de bază minime brute pe ţară, din care
      s-a scăzut impozitul prevăzut de lege;
1992. creşterea cuantumului Alocaţiei de sprijin la nivelul a 60% din
      salariul de bază minim brut pe ţară, din care s-a scăzut impozitul prevăzut de
      lege;

 

 

1. introducerea unei forme noi de protecţie socială pentru absolvenţii
   de şcoli,   sub   forma   ajutorului   de   integrare   profesională   atât   pentru
   absolvenţii de liceu cât şi pentru cei de învăţământ superior;
2. prevederea posibilităţii   de   realizare   a   unor   cheltuieli   pentru
   calificarea, recalificarea şi prefecţionarea profesională a unor categorii de
   persoane   care   nu   au   statut   -‘e   şomeri   şi   provin   din   unităţi   supuse
   restructurării pe baza programele;! întocmite în acest scop;
3. utilizarea unei părţi din fondul de şomaj pentru acordarea unor
   credite avantajoase,   rambursabile   întreprinderilor   mici   şi   mijlocii   de
   producţie, servicii şi turism, exclusiv de comerţ care se angajează să creeze

noi locuri de muncă, pentru a fi ocupate în proporţie de cel puţin 50% cu forţa de muncă provenită din rândul persoanelor care beneficiază de ajutor de şomaj, ajutor de integrare profesională sau alocaţie de sprijin;

1. modificarea unor texte ale Legii nr. 1/1991 pentru ca acestea să fie puse de acord cu prevederile reglementărilor adoptate după intrarea în vigoare a legii.In consecinţă se apreciază că ajutorul de şomaj sau ajutorul de integrare profesională excede sferei raportului juridic de asigurări sociale de stat şi nu-şi găseşte izvorul în cadrul acestor raporturi; este vorba de un raport juridic de asigurare de stat prin efectul legii.

 

 

In acelaşi timp menţionăm că este o asigurare a persoanei apte de muncă, ce are menirea de a pune la dispoziţia acesteia mijloacele materiale necesare pentru perioada în care, din motivele prevăzute de lege nu poate presta o muncă potrivit pregătirii sale, muncă din care să realizeze venituri.

Această formă de asigurare de stat, prin efectul legii se caracterizează prin faptul că ea se realizează în mod automat, având temeiul în îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru naşterea dreptului la primirea ajutorului de şomaj.

Raportul juridic de asigurare la care ne referim conform aceluiaşi autor se caracterizează prin următoarele:

Asigurătorul, este statul, prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale care, potrivit art. 23 din Legea nr. 1/1991, gestionează fondul pentru ajutorul de şomaj din care este autorizat să facă plăţi pentru acoperirea cheltuielilor legate de acordarea ajutorului de şomaj, a ajutorului de integrare profesională, a alocaţiei de sprijin şi pentru calificarea şi recalificarea şomerilor, pentru dezvoltarea bazei materiale a centrelor de calificare şi recalificare şi pentru cheltuieli de personal.

Asiguratul este orice persoană aptă de muncă menţionată la art. 2 şi 3 din Legea nr. 1/1991 şi care, în situaţiile aici prevăzute, intră în raporturi juridce cu asigurătorul.

Riscul asigurării (riscul special asigurat este acel eveniment care s-a produs şi anume imposibilitatea temporară a uneia dintre persoanele prevăzute la art. 2 şi 3 din Legea nr 1/1991 de a se încadra în muncă;

Plătitorii sumelor din care se formează fondul pentru ajutorul de şomaj sunt cei prevăzuţi la art. 22 lit a-c din Legea nr. 1/1991;

Indemnizaţia de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul are obligaţia să o plătească asiguratului la ivirea riscului asigurării (în cuantumurile diferenţiale indicate la art. 4 din Legea nr 1/1991 precum şi sumele de bani destinate acoperirii cheltuielilor pentru calificarea şi recalificarea şomerilor).

Raportul juridic de asigurare la care ne referim se circumscrie noţiuni de protecţie (securitate) socială, care are o sferă mult mai largă decât asigurarea socială.

 

Procedura stabilirii dreptului la ajutor de integrare profesionala .

Persoane indreptatite sa primeasca ajutorul de somaj .

 

Sunt îndreptăţite să primească aujtorul de şomaj:

1. persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa
   unităţii pentru motivele prevăzute la art. 130 alin. (1) lit. a) – f) din
   Codul muncii  sau  cărora,  după caz,  le-a încetat  calitatea  de
   membru      în      cooperaţia      meşteşugărească      din      motive
   neimputabilelor;
2. persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa
   unităţii, dacă s-a stabilit prin dispoziţia sau hotărârea organului
   competent nelegalitatea măsurii luate de unitate ori lipsa vinovăţiei
   persoanei în cauză, iar neintegrarea în muncă nu mai este obiectiv
   posibilă la unitatea la care a fost încadrată anterior sau la unitatea
   care a preluat patrimoniul acesteia;

 

1. persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa
   lor pentru motive care potrivit legii, la reîncadrare nu întrerup
   vechimea în muncă;

 

1. d) persoanele care au fost încadrate cu contract de muncă pe durată determinată.

 

Absolvenţii de învăţământ care, în termen de l an de la absolvire, s-au angajat şi nu au beneficiat integral de ajutor de integrare profesională vor primi ajutor de şomaj indiferent de vechimea în muncă.

Sunt asimilate şomerilor şi beneficiază de plata ajutorului de şomaj persoanele fizice autorizate să presteze o activitate individuală şi membrii asociaţiilor familiale care îşi desfăşoară activitatea în temeiul Decretului -lege nr 54/1990, dacă au contribuit la constituirea fondului de şomaj pe o perioadă de 12 luni în ultimii 2 ani anterior înregistrării cererii, în situaţia în care şi-a încheiat activitatea renunţând la autorizaţia de funcţionare.

De asemenea sunt asimilaţi şomerilor şi beneficiază de ajutor de integrare profesională absolvenţii de învăţământ în vârstă de minimum 18 ani, care nu au surse de venit proprii la nivelul a cel puţin jumătate din salariul de bază minim brut pe ţară şi care, într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire, nu au reuşit să se încadreze in munca potrivit pregatirii profesionale.

 

Obligaţiile persoanei îndreptăţite să primească ajutorul de şomaj, ajutorul de integrare profesională sau alocaţia de sprijin sunt următoarele:

1. Să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori este
   solicitată, la oficiul forţei de muncă, pentru vizarea carnetului de
   evidenţă, comunicarea unor eventuale locuri de muncă vacante sau
   cursuri de calificare sau recalificare;
2. Să comunice, întermen de trei zile oficiului forţei de muncă fapt
   că:

 

–  s-a încadrat cu carte de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată
determinată;

• dobândeşte, împreună cu membrii  familiei, terenuri agricole în
  suprafeţele prevăzute la art.6 alin (1) lit a din Legea nr. 1/1991, republicată
  activităţi autorizate;
• realizează, împreună cu membrii familiei, un venit mediu lunar, pe
  membru de familie, de cel puţin 60% din salariul de bază minim brut pe ţară,
  din care s-a scăzut impozitul prevăzut de lege;
• urmează forme superioare de pregătire profesională, indiferent de
  forma şi durata acesteia;
• îndeplineşte condiţiile de înscriere la pensie pentru munca depusă şi
  limita şi de vârstă sau, după caz, i s-a stabilit pensie de invaliditate;

1. c) Să comunice oficiului forţei de muncă că îndeplineşte obligaţii militare sau că îşi stabileşte domiciliul în străinătate.

Totuşi un asemenea sprijin trebuie conceput cu grijă maximă. Acesta trebuie să fie:

• Explicit şi conceput pentru a minimiza distorsiunile;
• Limitat la anumite localităţi unde mobilitatea forţei  de muncă este
  deosebit de scăzută (datorită, de pildă, restricţiilor legate de locuinţe,
  cunoaşterea limbii sau de calificări specifice întreprinderii sau zonei);
• Plătit numai când măsurile paliative sunt insuficiente pentru a menţine
  rata şomajului pe termen scurt sub un nivel tolerabil din punct de vedere

 

politic; plătit numai pentru o perioadă de timp limitată şi stopat automat la sfârşitul perioadei.

Descrierea principalelor programe de prestaţii băneşti

în România există o mulţime de programe de protecţie şi asistenţă socială atât sub formă de transferuri băneşti (pensii, alocaţii, ajutoare, indemnizaţii), cât şi servicii (măsuri active de combatere a şomajului, cantine sociale, cămine atelier şi cămine spital pentru copii, cămine pentru bătrâni şi pensionari, cămine spital pentru bolnavi cronici, etc.). în 1999 existau nu mai puţin de 38 de programe de protecţie şi asistenţă socială. Transferurile băneşti (30 ca număr), deţin cea mai mare pondere din totalul fondurilor destinate protecţiei sociale (97%).

Programele de protecţie socială sub formă de transferuri băneşti pot fi grupate în trei mari categorii: asigurări sociale, alocaţii familiale şi prestaţii de asistenţă socială. Dintre acestea, asigurările sociale reprezintă cea mai importantă componentă în totalul transferurilor băneşti.

 

Măsuri active de combatere a şomajului la nivelul judeţului Cluj

 

OG 35/1997 privind măsurile de stimulare a persoanelor fizice şi juridice pentru încadrarea în muncă a absolvenţilor instituţiior de învăţământ:

 

1. Pentru a beneficia de măsurile de stimulare prevăzute de OG
   35/1997, agenţii economici trebuie să încheie o convenţie tip
   înainte de încheierea contractului de muncă.
2. Numai după   încheierea   şi   semnarea   convenţiei   se   încheie
   contractul de muncă şi se înregistrează la Camera de Muncă.
3. Această convenţie se procură de la Agenţia Judeţeană pentru
   Ocuparea Forţei de Muncă Cluj, de la Xerox.
4. Convenţia se închieie în trei exemplare împreună cu statutul firmei,
   actul adiţional la statut, certificatul de înmatriculare şi codul fiscal
   la Registratura Agenţiei Judeţene pentru ocuparea Forţei de Muncă
5. In prima lună firma va prezenta la Serviciul Administrare Fond
   Şomaj din   cadrul   AJOFM   Cluj   un   dosar   şină,   copie   după
   adeverinţa de  studii  sau diplomă,  (act de  studii),  copie după
   dispoziţia de repartiţie, copie după contractul de muncă, cele 4
   anexe, declaraţia lunară la şomaj, copie după ordinul de plată la
   şomaj (dacă este cazul).

 

6. Situaţiile se  depun  între   10-20   ale   fiecărei   luni  pentru  luna
   precedentă, între orele 8-11.
7. Lunar se depun numai anexele, declaraţia lunară la şomaj, copie
   după ordinul de plată la şomaj.
8. In baza OG 35/1997 agentul economic va beneficia de 70% din
   partea statului, procente ce se aplică la salariul net de la data
   angajării.
9. Această sumă cuvenită se suportă din contribuţia la fondul pentru
   plata ajutorului de şomaj datorată de unitate.

 

10.Firma va primi cei 70% din salariul net, timp de l an de zile,

perioadă în care acest salar nu se modifică.

11. Contractul de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată de

minim 3 ani de zile, perioadă în care angajatorul este obligat să

menţină contractul de muncă.

12. In cazul desfacerii contractului de muncă din motive imputabile angajatorului, acesta

trebuie să restituie suma primită din partea statului, la care se adaugă dobânda

practicată de Trezorerie la acea dată. Dobânda se calculează pe perioada cuprinsă

între data deducerii sumei şi data achitării debitului.

13. Motivele imputabile angajatorului sunt stipulate în convenţie.
14. Pentru a beneficia de OG 35/1997 absolventul se poate încadra într-un an de zile de

la data absolvirii studiilor.

Absolventul poate beneficia de prezenta ordonanţă de urgenţă dacă nu a mai lucrat înainte (cu carte de muncă).

Combaterea şomajului se încearcă prin măsuri active, precum informarea şi documentarea, consilierea şi medierea muncii, Job Club-ul dezvoltarea antreprenorială şi Târgul de forţă de muncă, în România iniţiatorul acestor măsuri este FIMAN.

Fundaţia Internaţională de Management (FIMAN) este o organizaţie neguvernamentală, nonprofit, înfiinţată în 1992, cu scopul de a acţiona ca un catalizator al dezvoltării managementului în România. FIMAN administrează proiectele finanţate în cadrul Programului PFIARE al Uniunii Europene ca urmare a semnării Memorandului financiar între Guvernul României şi Comisia Europeană.

 

Programul de Măsuri active pentru Combatera Şomajului (PAEM) este un progra PHARE, parte a asistenţei financiare nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană. PAEM sprijină procesul reformei socio -economice din România prin dezvoltarea unor programe de măsuri active pentru combaterea şomajului, concepute şi realizate de către comunităţile locale, şi prin crearea capacităţii locale de a produce şi de apune în practică astfel de măsuri active.

 

Acest program se desfăşoară în două etape: etapa – pilot, în care s-au derulat 19 programe locale, fiecare cu un buget de 50.000 ECU şi etapa de masă în care se finanţează 40 de proiecte propuse de comunităţile locale, bugetul fiecărui proiect fiind de maxim 127.500 ECU.

Din decembrie 1996, PAEM a selectat şi finanţează următoarele priecte pilot:

• 2 proiecte – • pilot de „Reconversie a forţei de muncă dintr-o
  întreprindere în restructurare”;
• 2 proiecte – pilot „Centru de servicii integrate pentru grupuri
  dezavantajate pe piaţa muncii”;
• 2 proiecte – pilot „Agenţie de forţe de muncă temporară”.

 

PAEM-ul a demarat în ianuarie 1994, iar suportul financiar acordat programelor locale s-a încheiat în decembrie 1997.

Prin efort comun, prin parteneriat cu consorţiile locale, ideile pot fi aplicate astfel încât să contribuie la prevenirea sau la atenuarea efectelor negative ale şomajului.

AJOFM Cluj pune la dispoziţia celor care se află în căutarea unui loc de muncă Serviciu Electronic de Mediere a Muncii. Acesta este un instrument GRATUIT care poate fi accesat pe internet la adresa www.semm.ro, pus la dispoziţia publicului printr-un parteneriat între Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Human Resources Development Canada.

SEMM pune în corespondenţă cererea şi oferta de locuri de muncă. Folosind formularul de competenţe, angajatorii crează profilul locului de muncă vacant, identificând deprinderile, studiile şi experienţa în muncă necesare. Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă crează profile similare, folosind un formular asemănător pentru a-ţi descrie deprinderile, studiile şi experienţa. SEMMM foloseşte aceste informaţii pentru a realiza o mediere exactă.

Din experienţă reiese că circa 80% dintre angajatori găsesc o persoană potrivită nevoilor lor încă din momentul solicitării iniţiale.

AJOFM Cluj oferă persoanelor care nu au acces la internet înscrierea gratuită a datelor personale în formularele de competenţă.

307 firme care au apelat SEMM introducând profile.

155 de persoane în căutarea unui loc de muncă care şi-au introdus profilul.

29 au găsit loc de muncă.

 

Numaru persoanelor incadrate in munca prin actiuni de mediere in perioada 1 martie 31 martie 2004   (vezi anexa II pag. 47)

 

CAPITOLUL 11

CONCLUZII ALE STUDIULUI

Principalele repere relevate de acest studiu efectuat pe latura palpabilă a realităţii societăţii româneşti sunt:

1. Majoritatea şomerilor care primesc alocaţie de sprijin se
   situează sub limita minimă a sărăciei.
2. Şomerii de lungă durată dispun şi de surse auxiliare de
   subzistenţă, dar  acestea nu  acoperă necesarul  unui  trai
   Există o stare de satisfacţie şi de speranţă scăzută la şomerii de lungă durată.
3. Pe măsura înaintării în şomaj, starea materială a şomerilor se
   înrăutăţeşte şi speranţele lor pentru depăşirea situaţiei critice
   în care se află scad în intensitate.
4. Principala dorinţă/nevoie a şomerilor care primesc alocaţie
   de sprijin este găsirea unui loc de muncă.
5. Orientarea preponderată a şomerilor de lungă durată se
   concentrează    asupra    asigurării    unui    minim    necesar

Subzistentei, aspecte legate de educatie, sanatate sau cultura fiind lasate pe un plan secundar.

6. Există un deficit de şcolarizare la şomerii  care primesc alocaţie de sprijin, datorat

veniturilor scazute ; acest deficit este mai pregnant la nivelul componentei profesionale a vietii acestora.

 

7. Recalificarea şomerilor, deşi privită ca o posibilitate de
   ieşire din şomaj, în mod practic, nu este o soluţie general
   valabilă.
8. Modul de viaţă al şomerilor de lungă durată, în special cel
   legat de timpul lor liber, le conferă satisfacţii scăzute, fapt
   care accentuează deficitul de integrare, datorat în special
   dezintegrării la nivel profesional.
9. Viaţa de familie nu este afectată negativ de statutul de
   şomer; se poate vorbi chiar de creşterea coeziunii familiilor
   în cauză, care devin un punct de sprijin pentru şomerii de
   lungă durată, în încercarea acestora de a depăşi greutăţile
   aferente acestei situaţii.

10 . Locuinţa nu constituie o problemă pentru şomerii care primesc alocaţie de sprijin, chiar

dacă o mică parte dintre aceştia posedă o locuinţă proprie; astfel, pe lângă familie, locuinţa se

constituie ca al doilea punct de sprijin pentru şomerii de lungă durată.

 

 

11.Şomeri care primesc alocaţie de sprijin pun greutăţile pe care le au de întâmpinat pe seama vieţii politice şi a guvernanţilor.

 

 

 

 

Recomandări

1. Soluţia pentru eliminarea şomajului de supracalificare constă în stabilirea cifrei de şcolarizare în învăţământul superior plecând de la raportul dintre oferta şi cererea educativă, dar corelând acest raport cu procentul de plasament profesional al absolvenţilor. Specializările care nu mai au plasament trebuie să-şi restrângă cifra de şcolarizare la un minim critic sau chiar să-şi înceteze existenţa. Această propunere conţine, în sine, o sugestie de protecţie socială a tinerilor deja prinşi într-un costisitor proces de inflaţie a diplomelor.

Compatibilizarea ofertei educative cu cererea reală de competenţe de pe piaţa forţei de muncă din România presupune rearticulare prealabilă a unui proiect global de reformare structurală pragmatică a întregului spaţiu social românesc. Pe acest fundal, devine realistă oferta educativă capabilă să-i motiveze performant pe cursanţi şi să le garanteze un plasament socio-profesional în structuri profesionale longevive şi fiabile.

Absorbţia specialiştilor este un test de flexibilitate structurală, compatibilă cu dinamica internă a unei societăţi democratice, în care participarea la comunitatea profesională reprezintă o nouă sui-generis a civismului de calitate.

 

2. Organizarea, în continuare, de cursuri de calificare sau recalificare pentru şomeri, diversificarea şi mărirea numărului acestora. Găsirea unor noi modalităţi de motivare şi sprijinire a şomerilor pentru a urma astfel de cursuri.

 

3. Căutarea unor soluţii de integrare pe piaţa muncii a absolvenţilor
   diferitelor niveluri de învăţământ, care, în mare parte, după absolvire, intră
   direct în şomaj, deoarece, pe de o parte, în şcoală nu primesc pregătirea
   minimă necesară căutării şi obţinerii unui loc de muncă, fiind dezorientaţi la
   terminarea şcolii, iar pe de altă parte, angajatorii caută, de regulă, persoane
   calificate şi cu experienţă în muncă, tinerii absolvenţi având slabe şanse de a
   fi aleşi, întrucât nu au o astfel de experienţă.
4. Alternative la măsuri active de combatere a şomajului:

• Incurajarea intreprinzatorilor particulari;
• Pensionare treptată;
• Concediu prelungit;
• Muncă sezonieră;
• Programe de munca partiala;

 

 

Incheiere

Tranzitai la economia de piaţă implică rezolvarea a numeroase probleme, una din cele mai severe fiind şomajul. Este necesară o schimbare în percepţia oamenilor asupra acestor probleme: ele trebuie să fie mai întâi recunoscute şi apoi soluţionate în mod direct.

Fără transformări esenţiale, profunde în gândirea şi mentalitatea economică, este de neconceput cristalizarea unei autentice economii de piaţă în România. Deocamdată, în situaţia de tranziţie pe care o parcurgem,

amprenta cea mai puternică este cea a instabilităţii, care se răsfrânge asupra tuturor celor implicaţi în jocul pieţei.

Cercetările prezentate succint în acest studiu deschid noi piste de abordare. Problemele nefiind nici de departe rezolvate, propun – pentru viitor – aprofundarea subiectului de faţă şi teme de cercetare conexe, cum ar fi:

Efectul reducerii de personal asupra supravieţuitorilor, a celor care
rămân în firmă;

Percepţia criteriilor trimiterii în şomaj; strategii de supravieţuire ale şomerilor

 

NUMĂRUL   TOTAL   DE   ŞOMERI   ŞI   RATA   ŞOMAJULUI   PE JUDEŢE

 

ANEXA I

 

Nr	Judeţul		Total Şomeri		In Plată Pt Ajutor Şomaj		In Plată Pt Aloc. Sprijin		In Căutare Loc Muncă		R C
		Total		Femei	Total	Femei	Total	Femei	Total Femei		%
A	B		1	2	3	4	5	6	7	8	9
1	ALBA		17082	9591	9351	5452	6040	3337	1691	802	8,1
2	ARAD		23126	14209	11185	7625	11605	6421	3361	63	9,9
3	ARGEŞ		32841	19217	14184	7789	15584	9961	3073	1467	9,4
4	BACĂU		38291	19155	19728	9784	13709	6252	4854	3115	11,6
5	BIHOR		23961	11926	10800	5214	12554	6270	607	442	7,0
6	BISTRIŢA		30558	19590	13438	8561	16495	10609	625	420	18
7	BOTOŞANI		42380	21059	15266	8099	14281	6460	12833	6500	18
8	BRAŞOV		24108	14106	10292	6147	12116	7949	1700	465	7,6
9	BRĂILA		1873	11231	9903	5867	6187	3885	2383	1479	10
10	BUZĂU		38747	19589	14748	6791	23954	12776	45	22	14
11	CARAŞ-SEV		18352	11378	6916	3715	10650	7253	786	410	11
12	CĂLĂRAŞI		10086	5162	4373	2299	5541	2795	172	68	6,4
13	CLUJ		38789	23812	17889	10953	15257	8955	5643	3904	9,8
14	CONSTANTA		38856	22803	15289	9675	9925	6179	8642	6949	8,9
15	COVASNA		9743	5442	3895	1947	4188	2439	1660	1056	8,3
16	DAMBOVITA		29950	16261	14082	7464	15754	8764	114       33		10
17	DOLJ		55670	30999	17824	10498	29344	16933	8502	3568	14
18	GALAŢI		39623	24978	15110	8924	12089	7270	12424	8784	13
19	GIURGIU		12950	9212	5938	5054	6325	3519	687	639	9
20	GORJ		8555	6156	4166	3148	3619	2378	770	630	4,1
21	HARGHITA		18597	9830	8250	4460	8913	4580	1434	790	10
22	HUNEDOARA		29949	20649	9541	6265	7478	5447	12930	8937	10
23	IALOMIŢA		14692	7941	5996	3199	7972	4243	724	499	10
24	IAŞI		66159	34126	17679	9053	25609	13112	22871	11961	17
25	MARAMURESeEŞ		23762	13833	11162	6500	11651	6729	949	604	9
26	MEHEDINŢI		11736	5968	4576	1866	6427	3492	733	610	8
27	MUREŞ		38885	21258	13548	6532	14569	7756	10768	6970	13
28	NEAMŢ		51052	29055	14853	8082	33788	19918	2411	1055	17
29	OLT		29261	12046	13551	5668	15664	6360	46	18	12
30	PRAHOVA		43461	30332	26016	8226	16973	11857	472	249	10
31	SATU-MARE		16193	9352	6625	3829	8666	5009	902	514	8
32	SĂLAJ		14710	7753	6469	2417	5189	2564	3052	2772	11
33	SIBIU		26749	15005	15095	3196	11278	6600	376	209	12
34	SUCEAVA		47256	24447	14630	7907	19316	9620	13310	6920	14

 

35	TELEORMAN	23128	12261	11820	6686	10076	4795	1232	780	10
36	TIMIŞ	25460	16073	8209	4738	17152	11277	99	58	7
37	TULCEA	20530	11508	7802	3930	12160	7248	568	330	16
38	VASLUI	58764	27127	25836	10619	32837	16504	91	4	24
39	VÂLCEA	30850	18858	7935	4442	9242	5538	13673	8878	14
40	VRANCEA	19925	9348	7385	3502	11940	5577	600	269	10
41	BUCUREŞTI	65665	40736	32929	19639	31949	20658	787	439	5
	TOTAL	1223925	693342	504284	280726	564066	318834	155575	93782	4355

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA II

 

 

 

 

 

Numarul persoanelor incadrate in munca prin actiuni de mediere in perioada

 1 martie – 31 martie

 

 

 

Nr crt	Incadrare	Total	Cluj	Turda	C.Turzii	Dej	Gherla	Huedin
1	TOTAL GENERAL	698	416	87	38	89	49	19
2	STUDII SUPERIOARE	25	18	3	1	2	1	0
3	STUDII POSTLICEALE	68	41	14	3	4	4	2
4	STUDII MEDII	48	32	5	2	8	1	0
5	MUNCITORI CALIFICAŢI	242	134	25	17	35	23	8
6	MUNCITORI NECALIFICAŢI	315	191	40	15	40	20	9

 

BIBLIOGRAFIE

1. Adrian NECULAU, Gilles FERREOL: „ASPECTE PSIHOSOCIALE
   ALE SĂRĂCIEI”, Ed. Polirom, 1999
2. Cornelia TEŞLUC:   „SĂRĂCIA   ŞI   SISTEMUL   DE   PROTECŢIE
   SOCIALĂ”, Ed. Polirom 2001
3. Alexandru ŢICLEA, Constantin TUF AN: „PROTECŢIA SOCIALĂ A
   ŞOMERILORÎN ROMÂNIA” Ed. Atlas Lex, 1995
4. Ion ALEXESCU: „MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE
   MUNCĂ ŞI PROTECŢIE SOCIALĂ”; Ed. Almarom, 1998
5. Cornel TRANDAFIR: „PROTECŢIA SOCIALĂ A TINERILOR”; Ed.
   De Sud 1998
6. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI din 1991
7. ARHIVA ŞI DOCUMENTELE OPERATIVE ALE DIRECŢIEI DE
   MUNCĂ ŞI SOLIDARITATE SOCIALĂ – CLUJ
8. DATE ALE   REŢELEI   DE   COMUNICAŢIE   ELECTRONICĂ   A
   CONSILIULUI NAŢIONAL PNL.
9. Lazăr L Mortan M, Lazăr P.S.: „MANAGEMENT GENERAL”, Ed.
   StarSoft Alba lulia, 2000

lO.Lazărl. Mortan M, Vereş V: „MANAGEMENT GENERAL”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002