La 8 februarie 1431, un grup de nobili venind din Ţara Româneasca i-au făcut pe mulţi locuitori din Nürnberg, pe atunci oraşul dietelor imperiale, să sfideze frigul şi să ia parte la un eveniment istoric important: impăratul Sigismund de Luxemburg acorda domnia Ţării Româneşti lui Vlad, cel care trăise la curtea sa vreme de 8 ani. Chiar în aceea zi, impăratul Sigismund dăruia alesului său un colier şi un medalion de aur având gravat un dragon, însemnul Cavalerilor Ordinului purtând numele misticului animal. Ordinul Dragonului era un medalion de aur reprezentând un balaur încolăcit în cerc. Deasupra era o cruce ce avea scris pe verticală “O cât de milostiv este Dumnezeu”, iar pe orizontală “Fii drept şi credincios”.
În aşteptarea încoronării, Vlad şi familia sa pleaca la Sighişoara, în Transilvania, unde întemeiază o monetărie, activitate ce-i va permite o îmbogăţire rapidă şi ii va deschide drumul către tronul Ţării Româneşti. Pentru primele două monede bătute, Vlad va folosi însemnul dragonului. Acest lucru explică faptul că la români, al caror fond de cuvinte este în majoritate latin, l-au poreclit Dracula (din latinescul Draco-Onis). În limba româna drac înseamnă diavol. Prin urmaşi porecla s-a transformat în nume, Vlad, cel de-al doilea fiu al său, fiind cunoscut astfel. Numele de Drăculea-aşa iscălea el: Draculya, în scrisoarea sa din 1476 adresată saşilor – face parte din categoria antroponimelor româneşti terminate în –ulea, aşa cum sunt de pilda, Mămulea, Tătulea, Rădulea etc. Faptul că părintele său era poreclit Dracul – Vlad Dracul – ne sugerează o explicaţie a poreclei lui Ţepeş: ea ar însemna deci fiul Dracului, asa cum Tătulea ar însemna fiul lui Tătul, iar Rădulea fiul lui Radu.
Dar poporul i-a mai zis într-un fel: Ţepeş, din cauza pedepsei capitale pe care o aplica de preferinţă: tragerea în ţeapă. N-a fost însă un inovator în ce priveşte această pedeapsă: ea exista de mult şi se aplica şi de alţi cârmuitori, unii chiar din vremea lui Ţepeş, ca de pildă, Ştefan cel Mare care-i şi era de altfel văr primar. Documentar, porecla “Ţepeş” apare pentru prima dată într-un act intern din 1550; aşa îi vor spune, mai târziu, şi cronicile Ţării Româneşti şi aşa va rămane el în istoriografia românească.
Ascendenţa sa.
Vlad Ţepeş este unul dintre cei patru fii legitimi – au mai fost şi doi nelegitimi- pe care i-a avut Vlad Dracul, voievodul Ţării Româneşti din anii 1436-1447. Prin tatăl său, Ţepeş este deci nepotul direct al lui Mircea cel Bătrân. Prin mama sa, fiica lui Alexandru cel Bun, el se trage din dinastia Muşatinilor. Prin dubla sa ascendentă, el este aşadar un exponent al celor două dinastii domnitoare ale statelor româneşti în secolele XIV-XV.
Vlad Ţepeş s-a născut în Sighişoara, în 1431, în casa în care tatăl său, Vlad Dracul locuise timp de 5 ani (1431-1435), şi care mai există şi astăzi, funcţionând ca restaurant, păstrând urmele unor vechi picturi din acele timpuri. Mamei lui i-a fost încredinţată educaţia lui Ţepeş pană la vârsta de 5 ani. Dupa această vârstă, când Vlad Ţepeş a devenit prinţ, educaţia sa, în special cea militară a fost preluată de un cavaler, combatant în bătălia de la Nicopole, şi dat în grija unor dascăli, de obicei boieri. Copilului i se dădeau în special percepte privind caracterul divin al domniei, i se explicau raporturile dintre domn şi boier, dintre domn şi supuşi, principiile generale ale politicii externe şi modul de conducere a războaielor. Intre 1442-1448, a fost ostatic la turci impreună cu fratele său Radu cel Frumos, dupa obiceiul instituit de aceştia, ca domnul în scaun să-şi trimită unul din fii la Constantinopol, pentru a garanta supunerea sa. În 1447 Vlad Dracul cade în disgraţiile lui Iancu de Hunedoara, conducătorul Ungariei. Lipsit de protecţia sa, căreia i se adaugă o atitudine draconică fată de boierime, Vlad Dracul şi fiul său Mircea sunt asasinaţi în urma unei conspiraţii boiereşti. În locul lui, Iancu de Hunedoara îl impune pe Vladislav al II lea, un mai vechi protejat.
Prima domnie. La aflarea veştii despre moartea lui Vlad Dracul, sultanul îl eliberează pe Ţepeş şi pe fratele lui Radu, dar ca să vedem cum doi fraţi pot fi uneori deosebiţi şi reacţiona cu totul altfel, Vlad a rămas din aceea captivitate cu o ură neîmpăcată împortiva turcilor, pe când fratele său mai tânăr, Radu, devenise un intim al sultanului Mehmet. Întors în ţară în 1448, dupa ce tatăl lui fusese ucis, Vlad, înca foarte tânăr, încearcă cu ajutorul unor boieri să pună mâna pe domnie. El mai încearca să intre în relaţii cu paşii de la Dunăre şi în special cu paşa de Nicopole. Cu ajutorul acestuia, izbuteşte să ocupe tronul Ţării Româneşti în toamna anului 1448, pe când Vladislav al II lea, domnul Ţării, participa alături de Iancu de Hunedoara la campania din Balcani, terminată însa în mod nefericit pentru creştini, prin bătălia de la Kossovo (Octombrie 1448). Când însă, Vladislav se întoarce cu oastea sa de la Kossovo, tânărul Vlad (care avea doar 17 ani) nu poate rezista şi trebuie să se retragă din faţa acestuia. Prima sa domnie nu durează aşadar, decât foarte puţin, o lună, maximum două. Timp de 8 ani Vlad va pribegi, mai întai în Moldova, pe lângă Bogdan vodă, tatăl viitorului domnitor Ştefan cel Mare, care-i era unchi, căci mama lui Vlad era dintre domniţele moldovene. Dar, când a fost răsturnat şi ucis Bogdan vodă, Vlad s-a refugiat în Transilvania împreuna cu vărul Ştefan şi a încercat acolo să fie bine văzut de atotputernicul Iancu de Hunedoara.
A doua domnie. Constatăm că se produce o schimbare fundamentală în relaţiile externe ale lui Ţepeş: el părăseşte pe turci şi intră în legătură cu Iancu de Hunedoara. Această întoarcere nu trebuie să ne surprindă, ea era în spiritual vremurilor şi al locului; şi tatăl lui Ţepeş, Vlad Dracul, variase în raporturile sale cu Iancu şi cu turcii. Explicaţia schimbării de atitudine a tânărului Vlad trebuie căutată în dorinţa sa puternica de a ajunge din nou la domnia Ţării Româneşti. El urmăreşte deci cu mare atenţie legăturile lui Vladislav cu Iancu de Hunedoara şi când constată, în primăvara lui 1452, că ele se strică (după 23 aprilie a acestui an, Iancu retrage lui Vladislav posesiunile transilvănene, adică Făgăraşul şi Almaşul), Vlad Ţepeş se oferă pretendent, asigură pe Iancu de credinţa sa şi ii cere sprijinul. Acesta acceptă alianţa cu Ţepeş şi îl aşează voievod vasal peste tara Făgăraşului şi Almaş. Vladislav, supărat de pierderea celor două posesiuni, atacă, înainte de 6 aprilie 1456 cetatea Făgăraşului şi arde câteva sate săseşti. Vlad care stătea acum în Transilvania, obţine un corp de oaste si porneşte împotriva domnului muntean. Vladislav e infrânt, prins şi decapitat.
Acum este momentul în care Vlad Ţepeş işi incepe domnia cea mai lungă (şase ani) în care a comis multe fapte sângeroase care i-au adus controversata reputaţie. Primul său act major de răzbunare a fost acela de a-i omorî pe ucigaşii tatălui său. Astfel, în anul 1459, chiar în ziua de Paşte, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la asasinat. Pe unii dintre ei i-a tras în ţeapă, în vreme ce pe alţii i-a obligat să meargă pe jos din capitală (Târgovişte) şi până în oraşul Poenari. Cei care au supravieţuit acestui supliciu nu s-au putut odihni decat în momentul în care au ajuns la destinaţie. Aici Ţepeş le-a ordonat să-i construiasca o fortăreaţa deasupra râului Argeş. Majoritatea boierilor au murit de-a lungul clădirii acestui castel.
Noul voievod işi începea domnia punând accent pe întărirea autorităţii domneşti: „Şi să vă gândiţi că atunci cand un om ori domn e puternic şi tare, atunci poate face pacea cum vrea” – spunea el la 10 septembrie 1456 într-o scrisoare adresată conducătorilor cetăţii Braşov – „dar, când e fara putere, unul mai tare va veni asupra lui şi va face cu el ce va voi”. Autoritatea reprezintă ideea centrală a programului său politic, pe care îl va aplica cu consecventă toată viaţa. Cu aceeaşi asprime i-a tratat domnul şi pe boieri, vinovaţi de slăbirea Ţării şi a autorităţii domneşti prin luptele lor pentru putere. Cu aceeaşi cruzime l-a tratat domnul pe pretendentul Dan, fiul lui Vladeslav al II-lea Dan, din ramura rivala a Daneştilor, adăpostit la Braşov.
Acesta a fost prins în cursă şi adus la Târgovişte unde înainte de a fi decapitat a fost pus să-şi sape singur groapa şi să asculte slujba de înmormântare.
El pretindea că această autoritate să fie respectată nu numai de către locuitorii Ţării sale, dar şi de către străinii care soseau în Ţara Românească în misiuni diplomatice sau cu afaceri. Aceste întamplări arată că domnul pedepsea pe oricine i-ar nesocoti sau pune în discuţie prerogativele de stăpăn autocrat. Vlad era hotărăt să facă război turcului, dar voia mai întai să-şi întărească puterea în tară, în aşa măsură încât, la momentul potrivit, cu ajutorul suzeranului ungar, să dezlănţuiască lupta care să scape creştinătatea de primejdia jugului turcesc. Trebuia, credea el, să cureţe mai intâi ţara de toate slăbiciunile pentru ca toată lumea să fie îndreptată către lupta împortiva Semilunii – acel simbol al Turciei musulmane. El şi-a dorit ca toată tara să fie bine gospodarită, bogată cu oaste bună şi cu vecini gata să îi vină în ajutor.
Mai intâi a prins pe câţiva boieri pe care îi ştia împortiva politicii sale sau doar îi bănuia de duşmănie şi i-a tras în ţeapă.
Domnitorul a aplicat pedepse groaznice şi tăranilor sau orăşenilor ce săvârşeau vreo greşeală faţă de domnie, cum a fost cazul pedepsirii locuitorilor din Ţara Făgăraşului sau a orăşenilor din Târgovişte, obligaţi să muncească din greu la ridicarea cetaţii Poienari. Mai mult decât atât, se pare că domnitorul a încercat să elimine din societate elementele declasate, şi pe handicapaţi. Este vorba despre episodul bine cunoscut al uciderii cerşetorilor, vagabonzilor şi handicapaţilor (orbi, şchiopi, leproşi) relatat de Povestirile Slavone.
Pe toţi aceştia, domnul i-a chemat la palat i-a ospătat, să fie şi ei satui şi fericiţi măcar o dată, şi apoi a poruncit să se dea foc clădirii unde se aflau, întâi ca să nu fie povara oamenilor şi nimeni să nu fie sărac în ţara lui, ci toţi bogaţi, al doilea i-au slobozit ca să nu aiba grijă, nici unul dintre dânşii pe aceasta lume de sărăcie sau de neputinţă. Apoi a vrut să scape ţara şi de tâlhari, care se ascundeau prin codri şi, ieşind, îi jefuiau pe trecători, mai cu seamă pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani. A pus cete de ostaşi însărcinaţi cu menţinerea ordinii, şi cum îi prindeau pe tâlhari, îi tăiau şi spânzurau sau îi trăgeau în ţeapă. I-a speriat pe hoti, atât de tare că se putea cutreiera ţara în lung şi lat, şi prin seş şi prin păduri, fără a avea teamă de a fi atacat de tâlhari. Altă poveste ne relatează că într-un loc pustiu pe unde trecea drumul mare, la un puţ unde se opreau călătorii să ia apă, vodă pusese de a se agăţa pentru băut, o ceaşca de aur, şi cum nimeni, cât timp a domnit Vlad, n-a îndrăznit s-o fure. Aşa spaimă băgase el în oameni.
Măsurile luate împotriva săracilor au fost însoţite probabil şi de altele împotriva leneşilor, ilustrate prin exemplul femeii care-şi ţinea bărbatul într-o cămaşă ruptă. Domnul a pedepsit-o poruncind să i se taie mâinile. Conform Povestirilor slavone domnul ura atât de mult răul în ţara sa încât ,,dacă cineva făcea un rău, furt sau tâlharie, sau vreo minciună sau nedreptate, nici unul dintre aceştia nu ramânea viu”. Severitatea pedepselor a atins pe cei necinstiţi, mincinoşi, hoţi, care au fost traşi în ţeapă, după cum arată, cronicarul Antonio Bonfini, autor al Povestirile Slavone. Povestirile germane adauga la tipul pedepselor şi spânzuratoarea sau fierberea de viu.
Trebuie ştiut cum era acest procedeu, tragerea în ţeapă, ca să înţelegem spaima pe care a răspândit-o Vlad Ţepeş.
Tragerea în ţeapă. Era cel mai groaznic supliciu ce se putea închipui, felul cel mai crud de a curma viaţa unui om, a unui adversar sau a unui duşman. Scopul era de a răstigni omul în aşa fel, încat moartea să nu urmeze de îndata, să nu fie imediată, ci omul să sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar zile, până îşi dădea sufletul. Se pregătea un tăruş mare, mai lung decât statura unui om, care se fixa în pământ (mai rar, se tăia şi curăţa un pom subţire), vârful fiind ascuţit ca un cui şi uns cu seu ca să alunece. Omul putea fi înfipt în aceea ţeapă prin mijloc – burtă sau spinare, capul şi membrele atârnând spre pământ, dar era riscul de a străpunge un organ vital şi omul murea prea repede! Aşadar, în metoda cea mai răspândită la călăii lui Ţepeş, victima era culcată la pământ, cu braţele legate la spate, i se înfingea ţeapa prin fund, trăgând apoi de amândouă picioarele legate cu frânghii la glezne. Şi se scotea vârful ţepei prin gură sau de cele mai multe ori prin gât, între cap şi umăr. Omul stătea astfel răstignit, în chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcţionând. Murea cu încetul, de suferinţă, de sete şi de foame. Tragerea în ţeapă nu e nicidecum o invenţie sau născocire a lui Vlad Ţepeş. Supliciul acesta l-au aplicat şi alţii, înaintea lui. Ceea ce îl distinge pe Ţepeş de toti înaintaşii şi chiar şi de înaintaşii lui, e numărul înfiorător de mare al victimelor sale.
Pentru a-şi întări puterea domnitorul a luat măsuri de reorganizare a sfatului domnesc în care a promovat oameni noi fără nici o legătură cu marile familii boiereşti. Acestea au fost treptat eliminate din conducerea statului. Armata a fost şi ea reorganizată şi întărită adaugându-i-se şi un corp de mercenari care forma garda sa personală. Aceştia erau răsplătiţi cu averea şi banii celor ucişi. Un alt mijloc de răsplata a ostaşilor era ridicarea acestora la rangul de viteji. Acest lucru – practicat pe scară largă şi de Ştefan cel Mare în Moldova – însemna trecerea pedestraşilor în rândul călăreţilor, în care calitate căpătau o altă consideraţie şi importanţa socială. ,,Vitejii” făcuţi de Vlad Ţepeş apar în izvoare cu numele de curteni, şi ei au jucat un rol important atât în armată cât şi în administratia Ţării Româneşti.
Unul din meritele de seamă ale lui Vlad Ţepeş a fost acela de a fi înţeles importanţa comerţului pentru dezvoltarea ţării sale. El a aplicat măsuri protecţioniste lovind în monopolul exercitat de negustorii din Transilvania, îndeosebi din Braşov şi Sibiu, expediţii care s-au soldat cu binecunoscuta pedeapsă a tragerii în ţeapă.
Deci s-a îndreptat spre negoţul din ţară, unde profitul cel mai mare îl făceau negustorii străini, mai cu seamă saşii de la Braşov şi de la Sibiu, care duceau ei înşisi carele lor cu marfă prin toată ţara şi făceau astfel comerţ cu amănunţitul, lipsindu-i pe locuitorii locali de o mare parte din câştig. El a dat de ştire că de acuma negustorii saşi trebuiau să-şi desfacă marfa doar in trei târguri de graniţa, iar de acolo negustorii pământeni le cumpărau marfa ca s-o care ei până la târgurile cele mai îndepărtate. Dar saşii n-au ţinut seamă de porunca lui Vlad, şi au cutreierat ţara cu marfa lor, ca înainte. Cand a auzit asta Vlad, cum îndrăzniseră să nu ţină seama de hotărârea şi porunca lui, a pus de au fost prinşi toţi negustorii saşi şi pe loc au fost traşi în ţeapă. Acest fapt a făcut mare zarvă, a stârnit furie la Sibiu şi Braşov, unde au început să comploteze împortiva lui, sprijinindu-i pe unii pretendenţi la tron, rivali de-ai lui Vlad Ţepeş.
Loviţi în interesele lor economice şi persecutaţi de domnitor, negustorii saşi au creat în jurul numelui de ,,Dracula” faima de vampir, setos de sânge şi crud aşa cum apare aceasta în Povestirile germane. Şi aşa îşi alcătuieşte Vlad o straşnică oaste în jurul lui prin banii făcuţi prin aceste metode. Se spune că domnitorul mai dăruia banii sau averea celor ucişi, ostaşilor lui pe care îi adunase şi îi instruise ca să fie oastea lui mai apropiată şi cu totul devotată.
Relaţiile cu Imperiul Otoman
Încă din 1459 Vlad Ţepeş a refuzat să mai plăteasca tribut turcilor stârnind nemulţumirea sultanului Mehmed al II-lea. Acesta i-a dat de ştire în iarna anului 1461 – 1462 să se prezinte la Poartă cu obligaţiile restante. Şi îl asigura că va fi primit cu cinste şi nu i se va întâmpla nimic rău. În plus trebuia să aduca 500 de băieţi pentru a fi crescuţi în legea otomană pentru corpul ienicerilor. Sultanului i s-a adus de ştire că Vlad se pregăteşte de trădare şi umbla pe ascuns să ia legătura cu Matei Corvin, regele Ungariei, fiul lui Iancu de Hunedoara, ca să porneasca război împotriva împărăţiei turceşti. Cu multă diplomaţie, domnul Ţării Româneşti a evitat să se prezinte la Poartă. Dar sultanul avea în gand de a-l prinde pe Vlad şi de al aduce legat în faţa lui. Vlad s-a prins de capcana lor şi prefăcându-se că vine cu banii haraciului şi cu însoţitori puţini, el, pe alte căi, prin văi şi păduri, şi-a adus oaste bună până aproape de zidurile Giurgiului. Vlad i-a prins pe Hamza-paşa şi pe Catavolinos, şi acolo lângă Târgovişte toti turcii, cu slugile lor cu tot, au fost traşi în ţeapă, lui Hamza-paşa fiindu-i pregătita o ţeapă mai înaltă. Dar Ţepeş nu s-a oprit aici: îşi trimite oastea peste Dunăre şi cucereşte toate cetăţile turceşti. Prădând şi arzând toate aşezările lor, şi trăgând în ţeapă toată turcimea din întregul ţinut. Mulţumit de ispravă, îi trimite lui Matei Corvin o scrisoare în care se lăuda de izbânda lui – scrisoare care din fericire s-a păstrat. E datată 11 februarie 1462 şi înşira numărul oamenilor ucişi: 23.884, adăugând că nu s-au putut număra şi cei care au pierit în casele care ardeau. Prevăzand că sultanul avea sa vină să se răzbune, Vlad a scris mai multe scrisori lui Matei Corvin, cu rugămintea fierbinte de a se pregăti să îi vină în ajutor cu toată puterea regatului ungar, precizând de fiecare dată că el nu luptă numai pentru tărişoara lui, ci şi pentru regatul Ungariei, care, dacă ar cădea Ţara Românească în mâna turcului, s-ar afla şi el în mare primejdie, ba chiar toată creştinătatea. Dar regele n-a răspuns decât cu vagi făgăduieli, şi a trecut primăvara, vara şi nu pornise nici o oaste ungurească spre graniţa Ţării Româneşti. În schimb se auzea cum sultanul trimise solii în toată împărăţia ca să se pregătească oastea toată. La Adrianopol, se urnea cea mai formidabilă armată, cea mai strânsă de Mehmet al II –lea după cea care cucerise Constantinopolul, şi se pusese în fruntea ei însuşi sultanul. Era vorba de cea mai temută armată a vremii, cu multe trupe bine organizate şi instruite, pe când domnul Ţării Româneşti nu-i putea opune, în afara de boierime şi de mica lui oştire de “profeşionişti”, decât vreo 20.000 de oameni, oaste de ţară. Era clar că victoria nu putea fi obţinută într-o confruntare directă, ci printr-o tactică şi strategie menite să împiedice desfăşurarea forţelor turceşti. Iar acest lucru depindea în primul rând de iscusinţa conducătorului dar şi de devotamentul şi de vitejia ostaşilor. Vlad Vodă n-a izbutit să opreasca grosul armatei turceşti care au trecut Dunărea, căci au reuşit sa treaca în noapte. Dar când încep înaintarea către Târgovişte, către cetatea de scaun a Valahiei, armata turcească a avut de înfruntat cea mai mare greutate: pustiul (tactica tradiţională românească, pustiirea teritoriului, otrăvirea fântânilor) . Căci Vlad porunciseră să se părăsească toate satele,să se ardă tot, să se astupe puţurile, să se care toate vitele ce se puteau lua, o dată cu sacii de grâne, porcii şi tot ce se poate. În zadar poruncise sultanul de a se face cea mai migăloasă pregătire, fiindcă oştirea, înaintand în pustiu, nu găsea hrană.
Într-o noapte, din două părţi deodată Vlad atacă tabăra turcilor. Panica îi cuprinde pe turci, în învălmăşeală, la lumina torţelor, ostaşii lui Ţepeş fac măcel. Cum se crapă de ziuă, s-a sunat retragerea şi Vlad cu ai săi au mers spre munte. Spaima a pus stăpânire pe sultan şi de atunci coloana înainta cu şi mai mare grijă. Cronicarul Laonie Chaleocondil povesteşte că dupa faimosul atac de noapte turcii au prins un ostaş român pe care l-au ameninţat cu moartea cerându-i informaţii despre armata ţării. Acesta a răspuns că nu se teme de moarte şi a refuzat să le dea informaţie. Vizirul a apreciat purtarea ostaşului şi a făcut remarca că domnitorul ar putea ajunge la mare putere cu o asemenea oaste. Relaţiile cu Transilvania şi Ungaria .
Armata turcească ajunge în sfârşit la Târgovişte, dar găseşte oraşul gol, ei merg mai departe şi la 5 kilometri de oraş, cea mai neînchipuită şi groaznică privelişte a apărut în faţa lor: o uriaşă pădure, nu de brazi sau de stejari, ci o pădure de ţepi pe o lungime de 3 Km şi o lăţime de 1 Km în care erau înfipte circa 20.000 de cadavre, pe jumătate putrezite şi ciugulite de păsările de pradă, cu schelete de oameni, în coşul pieptului cărora corbii, cu miile îşi făcuseră cuibul. Ceea ce e interesant e că dincolo de groază, acest spectacol i-ar fi pricinuit sultanului şi o oarecare admiraţie fată de Vlad. Iată ce spun cronicile: “ Chiar şi împaratul, cuprins de uimire (sau de groază), spunea întruna că nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari şi, mai presus, ştie să se folosească aşa de domnie şi de supuşii lui”, “iar ceilalţi turci, văzând mulţimea de oameni traşi în ţeapă, s-au înspăimântat foarte”. De acolo, sultanul se hotărăşte să nu-l mai urmăreasca pe Vlad, ci să părăseasca cât mai repede această tară. În timpul retragerii, turcii erau loviţi mereu de Ţepeş, ceea ce a dus la o mare debandadă şi groază printre ei. Nici flota otomană trimisa sa atace cetatea Chilia nu a avut succes. Bucuros de izbânda românilor, regele Ungariei nu se dă în lături să-şi însuşească o parte din meritele ei, anuntând la Veneţia că Mehmed al II- lea a fost învins de către unguri şi români. Astfel cronicile arată cum cel care fusese supranumit „Cuceritorul” a fost silit să intre noaptea pe furiş în Adrianopol şi tot aşa să-l părăsească pentru a nu da piept cu poporul nemulţumit de înfrângere. De fapt, chiar el recunoscuse eşecul expeditiei sale, în faţa pădurii de ţepe de la marginea Târgoviştei, declarând că „nu poate să ia ţara unui barbat care face lucruri aşa de mari”.
Căderea lui Vlad Ţepeş
Rezultatul expediţiei sultanului Mehmed al II-lea în Ţara Românească a fost negativ. Ţara nu a putut fi cucerită şi nici domnitorul ei îndepărtat de la tron. Ceea ce nu a reuşit sultanul şi marea sa armată în Ţara Românească vor reuşi Radu cel Frumos şi boierii Ţării, care îl vor părăsi treptat pe viteazul domn şi vor trece de partea lui Radu.
Un alt izvor, scrisoarea lui Michele Bocignoli arată că după izbândă, au început conflicte între domn şi boieri. Aceştia din urmă considerând că trebuie să facă pace cu turcii şi chiar să reia plata tributului. Dimpotrivă, domnul cerea răspicat că trebuie să lupte în continuare pentru a trăi în libertate şi a nu mai plăti tribut niciodată. La această defecţiune au contribuit şi promisiunile lui Radu cel Frumos, lăsat de sultan la marginea ţării, împreună cu o mică trupă turcească. El a început să le zică boierilor tot felul de discursuri, despre puterea sultanului şi băgând spaimă în ei zicându-le că sultanul, regele va veni asupra lor cu oşti mari şi vor pustii tara şi pe ei. Le-a zis că e mai bine să se facă prieteni ai împăratului şi vor avea linişte in casele lor. În puţine săptămâni, mai toată boierimea, care ţinea în mâinile ei bogăţia ţării şi cetele de oşteni, s-a lăsat convinsă de argumentele lui Radu, şi încrezându-se în făgăduielile făcute de sultan prin Radu, l-au primit ca domn al ţării şi cu el au pornit să-l alunge pe Vlad. Susţinut de turci şi de cea mai mare parte a boierilor, Radu cel frumos a câştigat treptat lupta pentru domnie cu fratele său Vlad Ţepeş. Deşi a fost ajutat de vărul sau Ştefan Cel Mare, lipsit de sprijin politic, Vlad Ţepeş a renunţat şi a trecut munţii în Transilvania, sperând să obţină sprijin de la regele Matei Corvin.
Ţepeş a trecut Ardealul ca să-l întâlnească pe Matei Corvin, crezând că Matei îl va primi ca un frate şi că împreună vor relua lupta împotriva turcilor. Aici fostul domn a avut surpriza de a fi acuzat de trădare şi arestat de trupele regelui. Oamenii regelui pun mâna pe Vlad vodă, îi omoară oamenii şi-l aduc pe domn captiv la rege. Regele Matei Corvin, „s-a lăsat convins” de o aşa-zisă scrisoare de trădare concepută probabil de duşmanii săi din Transilvania din rândul negustorilor săi. Cronicarul Michael Becheim afirma că fostul domn a fost întemniţat la Visegrad pe Dunăre, 12 ani, până în 1474. Cauzele acestui eveniment trebuie izolate prin prisma politicii europene a regelui Ungariei, care a cheltuit banii destinaţi cruciadei. Regelui îi trebuia un motiv pentru a nu fi acuzat de abandonarea cauzei creştine. „Campania” regelui Ungariei s-a „întrerupt” în momentul prinderii lui Ţepeş, a „trădătorului” cauzei creştine. Dupa aceasta, regele se putea întoarce liniştit la Buda, chestiunea „cruciadei” fiind pentru un moment amânată.
Astfel a început Vlad o captivitate care a durat 12 ani. Poveştile ne relatează lucruri de neînchipuit, anume că în temniţă Vlad prindea şoareci şi-i trăgea şi pe ei în ţeapă!! Ni-l închipuim pe Vlad întemniţat într-o încăpere întunecoasă, unde în colţuri sunt pânze de păianjen şi pe jos şobolani. Este mai logic faptul; şi dovezile ne îndrumă spre a crede; că el a fost tratat ca un suveran, păzit într-un castel ca să nu poată fugi. În timpul cât a stat în Ungaria, el a avut mai mulţi copii cu sora sau vara regelui Matei Corvin, a avut deci o viaţă de familie; celebrul portret al lui, făcut de un pictor de şcoală apuseană, ni-l arată pe Vlad îmbrăcat ca un mare senior ungur, cu blană scumpă la gât, cu mărgăritare la pălărie şi la nastur, plete lungi îngrijite buclate, iar asta nu e sigur ţinută de întemniţat! După 12 ani, Matei Corvin hotărăşte să-l lase din nou liber pe cumnatul lui Vlad, şi-i dă o casă la Pesta, în faţa Budei, pe Dunăre. Regele, face încă un pas spre “reabilitarea” lui Vlad Ţepeş, acesta se hotărăşte să pornească o mare campanie împotriva turcilor, care cuceriseră o parte din Serbia şi din Bosnia, aflându-se aşadar la porţile Ungariei. Atunci s-a gândit să folosească vitejia şi iscusinţa lui Vlad şi să profite de groaza care-i apuca pe turci numai la auzul numelui său. Astfel , în iarnă 1475-1476, Vlad participă la o campanie împotriva turcilor în Bosnia. Îl găsim la vest de Belgrad, alături de un vestit căpitan de-al lui Matei Corvin, Pavel Chinezu – şi el probabil de origine româna. Oraşul e cucerit datorită unei strategii: cinci sute de oameni îmbrăcaţi turceşte au pătruns în oraş într-o zi de târg, ascunzându-şi armele sub haine sau în cărute , iar o dată înăuntru s-au năpustit asupra garnizoanei turceşti, au deschis porţile cetăţii ca să pătrundă oastea creştină care se ascundea în apropiere şi aşa a fost măcelarită toată garnizoana. Şi din porunca lui Vlad, toţi turcii prinşi au fost ucişi şi traşi în ţeapă. În 1476 îl găsim pe Vlad în Transilvania unde împreuna cu voievodul Ştefan Bathori, se pregăteşte să pornească cu o oaste de 30 000 de oameni în ajutorul lui Ştefan cel Mare, atacat de însuşi sultanul Mehmet al II-lea, cum fusese Vlad cu 14 ani înainte. Ei însă nu sosesc la vreme ca să împiedice înfrângerea lui Ştefan la Valea Albă. Ei totuşi intră în Moldova şi-l ajută pe Ştefan să-i alunge pe turci din ţară. Apoi Ştefan cel Mare şi voievodul Bathori pătrund în Ţara Românească şi-l aduc din nou pe Vlad în scaun la Târgovişte. Vlad nu domneşte decat puţine săptămâni, rivalul său, Basarab Laiota – dintre Dăneşti, se întoarce cu ajutor turcesc şi în decembrie 1476, Vlad Ţepeş este ucis, poate cu complicitatea unor boieri de lângă el. După una din poveştile care au apărut în urmă, capul lui Vlad Ţepeş ar fi fost tăiat şi trimis sultanului la Constantinopol, ca să nu fie vreo îndoială ca temutul duşman fusese răpus. A pierit tânăr, cam la 45 de ani, unul dintre domnitorii cei mai extraordinari pe care i-au avut ţările române. Persoana lui a fost judecată în fel şi chip, dând naştere, în decursul veacurilor, unui şir întreg de poveşti, legende, romane, deformând în cele din urmă adevărata lui figură.
Mormântul nu i se cunoaşte, după tradiţie, rămăşiţele lui pământeşti ar fi fost îngropate în bierica mănăstirii Snagov, biserică pe care ar fi zidit-o. Ştim ca mănăstirea e mult mai veche, ea fiind constatată documentar pe vremea lui Mircea cel Bătrân, bunicul lui Ţepeş. Pe de altă parte, nu ni s-a păstrat nici piatra lui mormântală, nici vreo inscripţie care să-l ateste, iar săpăturile care s-au făcut în cuprinsul bisericii nu sa găsit nici un schelet omenesc, ci numai oseminte de cai si ceramică preistorică.
Puţini sunt domnii români care s-au bucurat peste veacuri de o popularitate atât de mare ca a lui Vlad Ţepeş.
Apare în ochii propriilor săi supuşi ca un domn care cultiva spiritul de dreptate, vitejia, îndrăzneala, vrednicia, moralitatea, chiar dacă în chip excesiv dovedindu-se inflexibil faţă de “micile” păcate omeneşti.
Datorită acestui spirit de dreptate Vlad Ţepeş a ajuns un simbol pentru poporul român care, în vremuri grele l-a invocat pe Ţepeş pentru a pune ordine în tară şi a pedepsi fărădelegile.
Ceea ce merită subliniat este curajul extraordinar de a înfrunta colosul otoman şi pe unul dintre cei mai mari conducători de oşti ai timpului, încrederea în propriile posibilităţi şi mai ales în forţele pe care poporul său i le punea la dispoziţie.
Programul politic şi militar urmărit de domn s-a realizat întocmai, rezultatul luptelor din vara anului 1462 reprezintă pe plan politic un mare succes, dat fiindcă, în urma măsurilor luate de Vlad Ţepeş şi a felului în care acesta şi-a condus oastea.
Nu mai ţinând seama de contextul social-politic, economic şi cultural al epocii sale poate fi apreciată adevărata personalitate a lui Vlad Ţepeş, locul pe care îl ocupă în istoria noastră medievală, cât şi sacrificiile enorme materiale şi umane, pe care le-a făcut Ţara Românească în timpul domniei sale. Este suficient să fie amintite doar câteva date despre împrejurările politice şi militare cărora ţările române trebuie să le facă faţă în secolul al XV-lea, pentru a sublinia locul important pe care îl ocupa Ţara Românească din punct de vedere strategic, în sud-estul european, cât şi pentru a ne da seama de importanţa faptelor domnului şi a supuşilor săi.
Vlad Ţepeş se constituie în mai multe rânduri ca un mare stăpânitor, care nu ezită să pedepsească orice încălcare a legilor şi obiceiurile ţării, indiferent de starea socială a vinovatului.
În momentul în care a considerat că există ordine în ţară şi nu are nici un duşman, el a trecut la realizarea planurilor sale în domeniul politici externe. Fiind convins că se poate bizui pe un potenţial economic şi uman de care dispunea Ţara Românească, Vlad Ţepeş a refuzat să plătească haraciul datorat Porţii, un act echivalent în ochii sultanului cu o provocare ce trebuia neapărat pedepsită. Vlad Ţepeş a urmărit un scop precis: eliberarea ţării de orice obligaţii faţă de Imperiul Otoman şi organizarea rezistenţei pentru apărarea independenţei.
Pentru realizarea nobilelor ţeluri pe care şi le propunea Vlad Ţepeş era necesară consolidarea poziţiei internaţionale a Ţării Româneşti, prin stabilirea cât mai multor legături de alianţă în măsură să-i asigure sprijinul necesar în vederea confruntării decisive cu colosul otoman.
Vlad Ţepeş a căutat să exploateze în avantajul său situaţia politică şi militară ce se crease la hotarele Ţării Româneşti, în anul 1457.
În primul rând el încearcă să refacă măcar în parte unitatea de luptă a ţarilor române, pentru a face faţă eventualelor presiuni otomane, sau pentru a se opune pretenţiilor regelui Ungariei.
Vlad Ţepeş se dovedeşte a fi personalitatea politică care a ştiut să discearnă felul în care va evolua situaţia politică şi militară în anul 1462, luând în timp măsurile de siguranţă pentru a nu fi surprins nepregătit.
Vlad Ţepeş afost un om care a iubit mai presus decât orice dreptatea, şi care nu a ezitat să se sacrifice pentru un ideal politic mereu prezent în istoria noastră, “Independenţa”.
Romanul Dracula al lui Bram Stoker „ Dracula, vampirul din Carpaţi”
Inceputul
Un scriitor irlandez, Bram Stoker, autor de romane fantastice şi de groază, face cunoştintă cu un profesor ungur, care-i pomeneşte pentru prima oară de Dracula. În jurul acestui personaj, despre care Bram Stoker nu ştia nimic, şi nici nu a încercat să cunoască datele reale ale faptelor trăite de Vlad Ţepeş ( Bram Stoker credea că Dracula a fost un voievod al Transilvaniei), începe să işi inchipuie un conte Dracula care trăieşte într-un castel din Transilvania şi care e înzestrat cu puteri supranaturale, diabolice: noaptea se preface în vampir, un fel de stafie care poate călători ca vântul şi ca gândul, şi care-şi muşca victimele de gât, sugându-le sângele. Dar aceste victime nu mor, ci sunt la rândul lor prefăcute în strigoi, care vor îndeplini voia contelui-vampir Dracula… Romanul se termină printr-o adevărată expeditie făcută de un grup de englezi şi un american care, călătorind în secret prin Moldova, îl surprind noaptea pe conte în castelul lui, înainte de ceasul în care-şi capătă puterile supranaturale (după miezul nopţii), şi-l ucid, salvând Imperiul Britanic! Toată povestea este o macabră fantezie şi n-are în afara de nume, nici o legătura cu personajul istoric Dracula – Vlad Ţepeş. Trebuie adăugat că nici măcar nu există în superstiţiile noastre populare poveşti cu vampiri. Strigoii sau stafiile din crezurile noastre nu sunt vampiri. Vampirii provin din Serbia, chiar cuvântul, azi internaţional, e de origine sârbească. Şi, de când a apărut romanul, şi mai cu seamă de cand a apărut şi s-a dezvoltat cinematografia, suntem năpădiţi, inundaţi de filme, unele mai orginale, dar mai toate stupide, cu Dracula înfăţişat ca un aristocrat elegant cu nelipsiţii dinţi canini de o lungime anormală, căci cu ei işi muşca victimele.
CBA-Computers 