„A fi cetăţean al unei ţări înseamnă a fi recunoscut oficial ca membru cu drepturi depline al acelei comunităţi naţionale”
„Parter is est guem nuptiale demonstrant” (Copilul nenăscut în timpul căsătoriei are ca tată pe bărbatul femeii).
„Mater certus pater incertus.” (mama este totdeauna certă, tatăl este în cazul copilului natural)
Cap. 1 TEORII DESPRE CETĂŢENIE
Conceptul de cetăţenie are aceeaşi vârstă cu primele comunităţi umane sedentare. El se referă la cei care sunt (sau nu sunt) membrii unei aceleiaşi comunităţi. Termenul de cetăţean derivă de la expresia „civis romanus” care în perioada imperiului roman semnifica om al cetăţii.
Cetăţenia poate fi descrisă pe scurt ca participarea la o comunitate sau prin calitatea de membru al acelei comunităţi. Diferite tipuri de comunităţi politice dau naştere la diferite forme de cetăţenie. Aceste principii simple au fost formulate pentru întâia oară acum aproape două milenii şi jumătate în a treia caret a Politicii lui Aristotel unde cetăţenia se identifica cu statutul privilegiat al grupului conducător în statul-cetate. În cazul statului democratic modern, la baza cetăţeniei stă posibilitatea de a participa la exercitarea puterii politice prin intermediul procesului electoral. Această participare implică, prin urmare, calitatea juridică de membru al unei comunităţi politice bazate pe statul de drept.
Pentru Aristotel, statutul de cetăţean era acordat doar celor care participau efectiv la luarea deciziilor şi la exercitarea puterii. Se înţelege că de la stadiul de formare şi până în prezent, instituţia cetăţeniei a înregistrat evoluţii şi aprofundări considerabile, astfel că în prezent, aceasta prezintă valenţe nu numai la nivelul statului dar şi în plan internaţional fiind considerată, pe bună dreptate, instituţie de drept internaţional.
Cap. 2 NOŢIUNEA DE CETĂŢENIE
Organizarea concretă a statului nu se poate realiza decât în raport cu populaţia şi cu teritoriul. Populaţia îşi găseşte reflectare în ştiinţa dreptului constituţional sub aspectul cetăţeniei. Cetăţenia a fost considerată ca fiind „acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanent social – economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţe sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României”.
At. 5, alin 1 din Constituţie precizează doar că „cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică”.
Cetăţenia este o instituţie de drept constituţional, întrucât:
– Ea este o expresie a suveranităţii puterii politice. Statul, pe temeiul suveranităţii lui, stabileşte statutul juridic al cetăţenilor săi;
– Numai cetăţenii români au dreptul de a participa la exercitarea puterii în formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendum-ul) sau în cele ale democraţiei reprezentative (alegerea şi exercitarea prerogativelor ca membru al consiliului local, ca primar, ca deputat sau senator, ca Preşedinte al României).
Calitatea de cetăţean primează faţă de celelalte situaţii în care se poate afla o persoană (cetăţean străin, apatrid) prin deplinătatea drepturilor conferite, pe când la celelalte persoane drepturile recunoscute şi asigurate de stat sunt numai drepturi civile. Mai precis cetăţeanul beneficiază în plus de drepturi politice: de a alege, de a fi ales, de a exercita funcţii publice, libertatea de asociere şi întrunire. Aceste drepturi şi libertăţi ale cetăţeanului sunt strâns legate de datoria sacră de loialitate faţă de ţară şi implicit obligaţia de a contribui la apărarea ţării.
Cu privire la natura juridică a cetăţeniei, în literatura juridică au fost exprimate numeroase şi contradictorii puncte de vedere:
– Potrivit unei opinii, cetăţenia exprimă legătura ce uneşte un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o concepţie neştiinţifică, întrucât ea porneşte de la ideea că raporturile juridice ar putea lua naştere între bunuri şi persoane, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că pune pe plan de egalitate persoanele cu bunurile. Omul este subiect nu numai pentru că el este supus legilor naturii şi legilor de dezvoltare a societăţii, ci şi pentru că el este producător şi purtător al relaţiilor sociale;
– Într-o altă opinie, cetăţenia este pur şi simplu un element constructiv al statului. Într-adevăr, organizarea puterii de stat se realizează în raport cu populaţia şi cu teritoriul. Dar cetăţenia nu trebuie redusă doar la semnificaţia unuia dintre elementele constructive ale statului. Ca apartenenţă a unei persoane la un anumit stat, cetăţenia este o legătură juridică din care decurg drepturi şi obligaţii specifice, reciproce, între acea persoană şi acel stat.
– În sensul unei păreri, cetăţenia ar fi un raport politic de „dominaţiune şi supuşenie”, din care izvorăsc drepturi şi obligaţii, „atât în ceea ce priveşte pe individ faţă de stat, cât şi pe stat faţă de individ”. Acest raport nu este deci de natură voluntară. Uneori „raportul de cetăţenie” este totuşi un raport voluntar (de exemplu, cazul dobândirii cetăţeniei la cerere). Alteori, cetăţenia nu poate fi calificată ca „raport”, deoarece prin noţiunea de raport juridic nu se desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la acea relaţie juridică;
– Potrivit altei concepţii, cetăţenia ar fi un „statut personal”, cum este clasa socială, vârsta, sexul etc. şi constă în supuşenia la o anumită putere de stat.;
– Cetăţenia a fost considerată un element al capacităţii juridice, aşa cum apare capacitatea numai în unele ramuri ale dreptului, adică nedisociată în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Dacă este adevărat că distincţia între cele două forme ale capacităţii este lipsită de însemnătate practică şi teoretică, în unele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu a persoanei se naşte o dată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea, nu este mai puţin adevărat că, tocmai în aceste condiţii, capacitatea juridică nu este decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi în consecinţă, de a avea drepturi şi obligaţii subiective.
– Cetăţenia a fost calificată şi ca apartenenţă a persoanei la stat, în virtutea căreia persoana are faţă de stat drepturile stabilite prin lege, precum şi obligaţiile corespunzătoare drepturilor statului faţă de ea. Această concepţie se reflectă şi în „Legea cetăţeniei române”: „Cetăţenia română exprimă apartenenţa unei persoane la statul român” (Art. 1, alin 1).
Din toate aceste trăsături rezultă că:
a. Cetăţenia exprimă un ansamblu organic de drepturi şi obligaţii, iar sistemul acestora formează „statutul juridic” sau „situaţia juridică” a cetăţeanului.
b. Aceste drepturi şi obligaţii, predeterminate prin lege, trebuie evaluate în cadrul raporturilor generale existente între stat şi cetăţenii săi, raporturi care au, fără îndoială, un caracter juridic. Deci cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice care intervin între o persoană fizică şi statul român, exprimând apartenenţa persoanei la stat, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce predeterminate de lege.
Cap. 3 PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII CETĂŢENIEI ROMÂNE.
Principiile reglementării cetăţeniei române sunt acele reguli, de mare generalitate, care guvernează întreaga materie a cetăţeniei. Aceste reguli pot fi considerate următoarele:
a. Consacrarea egalităţii între cetăţeni, înlăturarea, deci, a tuturor criteriilor discriminatorii. Statul este acelaşi pt toţi cetăţenii săi, imparţial şi proteguitor „fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială” (art. 4. alin. 2 din Constituţie). Nu este o egalitate ipotetică, abstractă, demagogică şi speculativă, ci una reală, efectivă. Nu o egalitate a forţelor şi aptitudinilor fizice şi spirituale, o egalitate „standardizată”, ci una în statutul politic şi juridic al cetăţenilor. Egalitatea astfel înţeleasă este sinonimă valorii de dreptate socială – ca una dintre „valorile supreme” ale statului român (art. 1. alin. 3 din Constituţie).
b. Cetăţenia se dobândeşte, de regulă, ca efect al legăturii de sânge (ius sanguinis), aşa încât, copiii, indiferent de locul naşterii lor, sunt cetăţeni români, dacă ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română. Nici în situaţia prevăzută de art. 5 alin. ultim al legii cetăţeniei, nu s-a făcut aplicarea principiului ius soli ci, pe baza unei prezumţii, iuris tantum, s-a pornit de la ideea că acela care s-a născut pe teritoriul statului român are cel puţin un părinte cetăţean român;
c. Nici o discriminare nu este admisă între părinţi cât priveşte stabilirea cetăţeniei copilului lor pe baza legăturii de sânge, acesta dobândind cetăţenia română, indiferent unde s-a născut. “chiar dacă numai unul din părinţi este cetăţean român” (art. 5, alin 1, lit “a” şi “b” din Legea cetăţeniei);
d. Consecinţă a caracterului unitar al statului, cei ce aparţin statului român au o singură cetăţenie – cetăţenia română. Aşa cum rezultă din art. 16, alin 3 din Constituţie şi art. 37 din legea în materie, cetăţenii români mai pot avea şi o altă cetăţenie.. Dar aceasta nu înfrânge principiul enunţat, căci în raport cu statul român, cetăţenia nu poate fi decât una: română;
e. Încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei, între un cetăţean român şi unul străin, nu produc efecte asupra cetăţeniei soţilor (art. 3 din lege). Cu alte cuvinte, cetăţenia română nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie;
f. Dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi sau pierderea acestei cetăţenii, nu produce nici un efect asupra cetăţeniei copiilor (art. 8, alin.3, art. 10, alin. 2, art.26, art. 28, alin 1 din lege);
g. Sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care au dobândit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare (art. 36 din lege);
h. Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care o dobândit-o prin naştere (art. 5, alin 2 din Constituţie). Se exprimă astfel ideea de apartenenţă genetică a unei persoane la generaţiile care s-au succedat pe teritoriul românesc, ideea de permanenţă a identităţii naţionale, precum şi dreptul omului, mai presus de legile statului, de a avea o Cetate (în art. 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se dispune că Orce individ are dreptul la naţionalitate; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de naţionalitatea sa, nici de dreptul de a-şi schimba naţionalitatea);
i. În situaţiile prevăzute de lege (art. 6, alin. 2, art. 8, alin. 2, art. 10, alin 2), cetăţenia copilului minor poate fi stabilită prin acordul părinţilor;
j. La propunerea Guvernului, Parlamentului României poate acorda unor străini “cetăţenia de onoare”, pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţionalităţii române. Persoanele care au dobândit “cetăţenia de onoare” se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţie dreptului de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale puterii, precum şi a dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Cap. 4 MODURILE DE DOBÂNDIRE ŞI MODURILE DE PIERDERE A CETĂŢENIEI ROMÂNE.
Modurile de dobândire şi modurile de pierdere a cetăţeniei române, sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Ele pot fi:
a. De drept;
b. Prin efectul unui act juridic.
c. Pierderea cetăţeniei române se poate produce numai prin efectul unui act juridic.
a. Unica şi cea mai importantă modalitate de drept de dobândire a cetăţeniei române este cea reglementată de art. 5 din lege: dobândirea cetăţeniei române ca efect al naşterii.
– Copii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români. Sunt de asemenea cetăţeni români cei care:
• S-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român;
• S-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română.
Rezultă că s-a făcut aplicarea principiului ius sanguinus şi totodată. A principiului egalităţii depline între părţi.
– Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român – precizează art. 5, alin. Ultim din lege – dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. Considerăm că şi în acest caz s-a făcut aplicarea principiului ius sanguinis, prezumându-se că, cel puţin unul dintre părinţii săi este cetăţean român. Este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de dovadă. Stabilirea filiaţiei faţă de unul dintre părinţi ori faţă de amândoi părinţii, determină efecte în ceea ce priveşte cetăţenia copilului, în raport cu cetăţenia părinţilor, dacă acesta nu a împlinit încă vârsta de 18 ani. Copilul găsit pierde cetăţenia română dacă I s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut (art. 30, alin 1 şi 2 din lege).
b. Dobândirea cetăţeniei române prin efectul unui act juridic cuprinde mai multe modalităţi: dobândirea cetăţeniei române prin adopţie, dobândirea cetăţeniei române prin repatriere, dobândirea cetăţeniei române la cerere, dobândirea cetăţeniei române prin acordul părinţilor copilului minor, dobândirea cetăţeniei române prin hotărârea instanţei judecătoreşti competente. Aşadar, suntem în prezenţa unor acte juridice diferite (act de dreptul familiei – adopţia; act administrativ unilateral – actul de aprobare a repatrierii şi a cererii de redobândire a cetăţeniei române, actul Guvernului de acordare a cetăţeniei; act jurisdicţional al instanţei; contractul – convenţie al părinţilor) care fac din instituţia dobândirii cetăţeniei române prin efectul unui act juridic o instituţie eteroclită.
– Cetăţenia română se dobândeşte, de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie. Dar nu în orice condiţii, ci numai dacă:
• adoptatorii sunt cetăţeni români sau , atunci când adopţia se face de către o singură persoană, aceasta este cetăţean român;
• adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani (art. 6, alin. 1 şi 3 din lege). Încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţei judecătoreşti. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate (art. 7, alin 1 din lege). Aceasta înseamnă că, în ipoteza neîndeplinirii condiţiilor arătate,chiar dacă adopţia a fost declarată nulă sau ea a fost anulată, copilul care a dobândit cetăţenia română prin adopţie păstrează această cetăţenie. Este o excepţie – deplin justificată – de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului de adopţie, în considerarea intereselor celui ce a fost adoptat. Dimpotrivă, dacă sunt întrunite condiţiile arătate, efectul pierderii cetăţeniei române operează ex tunc, considerându-se că cel adoptat nu a fost niciodată cetăţean român. Retroactivitatea este drastică, cu posibile consecinţe extrem de păgubitoare, care se răsfrâng tocmai asupra aceluia ce trebuie socotit totdeauna de bună credinţă şi care –a concurat, decât cel mult prin ascultare, la perfectarea adopţiei.. Ar fi trebuit ca efectul pierderii cetăţeniei române să opereze numai ex nunc (similar cu modul în care s-a rezolvat problema în cazul unei căsătorii putative).
Atunci când adopţia este desfăcută, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Aşadar, de această dată, dacă sunt întrunite condiţiile legii, efectul operează ex nunc (art. 7, alin 2 din lege). Cu totul justificat, moral şi juridic.
Cererile de anulare sau de desfacere a adopţiei urmează regulile de competenţă aplicabile celor pentru încuviinţarea adopţiei
– Redobândirea cetăţeniei române prin repatriere este reglementată de art. 8 al legii: „Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii, dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens. Fiind vorba despre o persoană care a avut cetăţenia română, legea a stabilit o cale mai uşoară pentru redobândirea acestei cetăţenii. Persoana trebuie să solicite repatrierea, precum şi redobândirea cetăţeniei române, iar cererea sa trebuie să fie aprobată, în condiţiile prevăzute de lege.”
Redobândirea cetăţeniei de către unul din soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Soţul cetăţean străin sau fără cetăţenie al persoanei care se repatriază poate cere dobândirea cetăţeniei române, dacă întruneşte condiţiile prevăzute de art. 9 din lege.
Redobândirea cetăţeniei române poate fi solicitată şi de către persoana care a avut această cetăţenie, dar doreşte să-şi păstreze domiciliul în străinătate. Într-o asemenea situaţie, persoana trebuie să întrunească unele din condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea cetăţenie române la cerere (art. 11 al legii cetăţeniei).
– Dobândirea cetăţeniei române la cerere este supusă câtorva condiţii:
• Cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să se fi născut şi să domicilieze, la data cererii, pe teritoriul României sau, dacă nu s-a născut pe acest teritoriu, să domicilieze în România de cel puţin 5 ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 3 ani. Pentru motive temeinice, aceste termene pot fi reduse;
• să dovedească prin comportarea şi atitudinea sa ataşamentul faţă de statul şi de poporul român;
• să fi împlinit vârsta de 18 ani;
• să aibă asigurate mijloacele legale de existenţă;
• să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
• să cunoască limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.
– Dobândirea cetăţeniei române se poate realiza, în privinţa copiilor minori, prin efectul schimbării cetăţeniei părinţilor. În acest sens, art. 10, din lege arată: „Copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi”. În cazul adopţiei, când numai unul dintre adoptori este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptori (art. 6, alin 2); părinţii care se repatriază hotărăsc pentru copiii lor minori privind cetăţenia (art. 8, alin 2); dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, ei vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetăţenia copilului lor minor (art. 10, alin 2).
– În toate situaţiile pentru care legea prevede posibilitatea acordului între părţi, dacă nu se realizează acest acord, hotărăşte instanţa competentă, ţinând seama de interesele minorului. Hotărârea judecătorească este, în acest caz, nu numai un act de jurisdicţie (iuris dictio), dar şi un act prin care se atribuie cetăţenia.
Totdeauna când urmează să hotărască instanţa, dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar „consimţământul” lui.
c. Pierderea cetăţeniei române nu se poate produce decât prin efectul unui act juridic. Modurile de pierdere a cetăţeniei române reglementate de lege sunt: reglementarea cetăţeniei române, aprobarea renunţării la cetăţenia română, adopţia copilului minor cetăţean român de către un cetăţean străin; pierderea cetăţeniei române de către copilul minor ca urmare a renunţării la cetăţenia română de către ambii părinţi, stabilirea filiaţiei faţă de părinţii cetăţeni străini ai copilului găsit pe teritoriul statului român.
– Potrivit art. 25 din lege, cetăţenia română se poate retrage persoanei care:
• Aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
• Aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
• A obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.
Din reglementarea cadru a acestor ipoteze de pierdere a cetăţeniei române, cât şi din înşiruirea situaţiilor avute în vedere, rezultă că reglementarea cetăţeniei române are un caracter personal şi operează sub titlul unei sancţiuni. Însăşi legea precizează că retragerea cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau a copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia (art. 26).
– Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română poate interveni numai dacă:
• Titularul cererii a împlinit vârsta de 18 ani, la data când el a solicitat aprobarea acesteia;
• Are motive temeinice pentru a renunţa la cetăţenia română;
• Nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;
• Nu este urmărit pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor.
În principiu, pierderea cetăţeniei române, prin aprobarea renunţării la această cetăţenie, nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Totuşi art. 28, alin. 2 introduce o excepţie, care poate fi considerată ca modalitate distinctă de pierdere a cetăţeniei române.
– Cetăţenia română se pierde prin adopţia atunci când:
• Adoptatul cetăţean român este minor;
• Adoptorii – sau adoptorul – sunt cetăţeni străini;
• Cel sau cei care adoptă solicită expres ridicarea cetăţeniei române pentru copilul adoptat;
• Adoptatul, potrivit legii naţionale a adoptorilor – sau adoptorului – poate dobândi cetăţenia acestora.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
– Cum s-a precizat deja, în principiu, pierderea cetăţeniei române de către părţi, prin aprobarea renunţării la această cetăţenie, nu produce nici un efect asupra cetăţeniei copiilor minori. Excepţia prevăzută de art. 28, alin. 2 din lege are semnificaţia unei modalităţi distincte a cetăţeniei române de către copilul minor. Astfel, în cazul în care ambii părinţi sau numai unul din ei – celălalt nefiind cunoscut sau nefiind în viaţă – pierde cetăţenia română prin aprobarea renunţării la această cetăţenie, iar copilul minor se află cu părinţii săi sau cu acel părinte în străinătate ori părăseşte împreună cu ei – sau el – ţara, minorul pierde cetăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă aceştia au pierdut cetăţenia la date diferite, minorul pierde cetăţenia română pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară.
În toate situaţiile arătate, copilul care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul.
– Minorul care a dobândit cetăţenia română, în considerarea faptului că el a fost găsit pe teritoriul statului român şi nici unul dintre părinţii săi nu este cunoscut, pierde această cetăţenie dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini. De asemenea, el pierde cetăţenia română şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut (art. 30).
– Procedura acordării cetăţeniei române (specificată în art. 12 – 21) şi procedura retragerii sau, după caz, aprobării renunţării la cetăţenia română (specificată în art. 31 – 35) a fost “administrativizată”. Acordarea cetăţeniei române, atât la cerere cât şi în cazul repatrierii, se face prin hotărâre de Guvern, la propunerea ministrului justiţiei. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea cetăţeniei, ministrul justiţiei va comunica aceasta petiţionarului (art. 19, alin. 2).
Persoana căreia i se acordă cetăţenia română depune în termen de 6 luni, în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretarului de stat delegat în acest scop, jurământul de credinţă faţă de România. Cetăţenia se dobândeşte la pe data depunerii jurământului
Procedura retragerii şi cea a acordării cererii de renunţare la cetăţenia română sunt simetric identice cu procedura acordării cetăţeniei române.
Cap. 5 DOVADA CETĂŢENIEI ROMÂNE
Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate sau după caz, cu cartea de identitate, paşaportul ori cu certificatul de naştere.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său, de naştere, însoţit de buletinul ori cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi.
În cazul în care copilul este înscris în buletinul ori cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
Dacă dovada cetăţeniei copilului până la vârsta de 14 ani nu se poate face în condiţiile aliniatului precedent, dovada se va putea face cu certificatul eliberat de organele de evidenţă a populaţiei.
Dovada copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani cu certificatul de naştere.
În caz de nevoie misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.
CBA-Computers 